†
Parintele Petroniu Tanase (1914-2011) a fost membru al miscarii „Rugul Aprins”, staret al schitului romanesc Prodromu din Sfantul Munte Athos, dar si unul din marii duhovnici romani.
Cuvinte de intarire in necazuri ale Parintelui Petroniu Tanase, a fost un exemplu desavarsit de smerenie, o icoana a blandetii. In cuvintele sale pline de intelepciune si iubire adresate pelerinilor de natii diferite, precum si in meditatiile si scrierile sale, a abordat duhovniceste, adeseori, criza lumii contemporane. Atat radiografia duhovniceasca patrunzatoare pe care a facut-o lumii actuale si sufletului omului recent, precum si solutiile duhovnicesti propuse au capacitatea sa aduca liniste si mangaiere, pace si lumina, mai ales in vremuri de ispita si cadere, de boala si suferinta, precum sunt cele in care ne aflam in prezent.
Cauzele tuturor incercarilor din lume si din viata omului sunt pacatele si patimile prin care omul se indeparteaza si se face potrivnic lui Dumnezeu. Iar indepartarea de El se observa prin alergarea nebuna si cautarea frenetica, din partea omului, a placerilor trupesti si lumesti, nu a bucuriilor spirituale si a implinirilor duhovnicesti.
Mai ales Occidentul, considera inteleptul duhovnic, este o societate a placerii, o tara a indepartarii de viata spirituala curata si inalta.
„In loc sa aduca prinos de recunostinta lui Dumnezeu pentru abundenta realizata prin mijloacele tehnice perfectionate, considera duhovnicul athonit, a dus, dimpotriva, la lepadarea de Dumnezeu, la divinizarea omului si la legiferarea pacatului care ii pregateste nefericirea cea vesnica”.
Iar aceasta cautare este:
„cea mai teribila minciuna cu care diavolul a inselat pe om”.
Pacatul, ca boala a sufletului, este:
„o putere negativa, un microb, un virus care, odata cuibarit in om, se dezvolta, creste pe seama resurselor vitale ale sufletului, pentru a-l duce la moarte. Ca si elementele cancerigene, care anuleaza mijloacele proprii de aparare ale organismului, apoi se dezvolta nestingherit in tumoare ucigatoare”.
Omul contemporan, in loc sa se pocaiasca si sa se indrepte,
„fuge de sine, se fereste sa se uite in sufletul sau, ca sa nu vada cum este. Se teme sa o faca, presimte ca aceasta privire este primejdioasa; ca o prapastie in care, daca te uiti prea mult, ametesti si te prabusesti”.
Si, pentru ca atunci cand ii este bine nu realizeaza deplin iubirea si bunatatea lui Dumnezeu fata de el, pentru eliberare de pacate, va trebui sa treaca prin proba dureroasa a necazurilor.
„Daca omul nu se smereste de bunavoie, Dumnezeu tot nu-l lasa; ii trimite necazuri, incercari, boli, suferinte, ca sa-l trezeasca. Pentru ca smerenia trupeasca mai usor aduce si smerenia sufleteasca si omul se trezeste, isi vine in sine. Chiar daca nu o face de bunavoie, omul ajunge astfel sa-si dea seama de starea decazuta in care se afla, de robia si neputinta sa si alearga la Dumnezeu, Singurul Care poate sa mantuiasca”.
Suferintele sunt, pe de o parte, cai de ispasire a relelor savarsite, toiagul si varga indreptarii. Dumnezeu:
"mai mult decat noi insine, ne voieste fericirea si mantuirea noastra. Dar, fiindca noi cu greu ascultam cuvantul lui parintesc, El trebuie sa foloseasca uneori, precum zice Psalmistul, toiagul si varga, (Psalmul 22, 5) ca macar cu sila sa ne faca binele, pe care noi il refuzam".
Duhovnicescul Parinte insista, in mod deosebit, asupra unei invataturi traditionale a Spiritualitatii Ortodoxe, potrivit careia:
„nu Dumnezeu pedepseste, ci omul se autocondamna, prin pacatele sale. Nu Dumnezeu il condamna pe om, ci el isi alege locul inca din timpul vietii acesteia. Nu Dumnezeu ne harazeste iadul. Dimpotriva, El ne spune: «Mergeti si mosteniti Imparatia Cerurilor». Omul este cel care aduce iadul cu dansul. Pentru ca si Raiul, si iadul, ni le pregatim noi, aici. Nu este pedeapsa, ci omul e chinuit de propriile lui optiuni gresite: cu ce ne ducem dincolo, aceea avem”.
Astfel, „de necazuri si de moarte nu putem scapa aici, pe pamant. Crucea, deci, nu poate fi ocolita, fiecare trebuie sa-si duca crucea sa. Dar acum crucea nu mai este spaima, ci o primim cu bucurie, ca pe darul cel mai de pret pe care il face Hristos prietenilor Sai, ca pe o arma nebiruita. De aceea, mucenicii asteptau si primeau cu bucurie chinurile stiind, dupa cuvantul apostolului, ca „patimirile de acum sunt nimic fata de bunatatile care ne sunt gatite in ceruri” (Romani 8,18); iar cuviosii si pustnicii se nevoiau cu bucurie, zicand ca „putina este osteneala si vesnica odihna”. Sau, cum spunea duhovnicul roman, „Pe calea mantuirii, deci, omul trebuie sa poarte o cruce, crucea incercarilor vietii”.
Incercarile si suferintele din viata prezenta nu au doar rolul de a ne elibera de pacate si a ne curati de patimi ci, fiind semne ale „nemarginitei dragoste a lui Dumnezeu fata de om”, au un rol pozitiv, mantuitor. Pentru un om duhovnicesc, crucea, din blestem si prilej de suferinta, se transforma in „cheia Raiului”. Astfel, necazurile au un sens pozitiv, profund duhovnicesc: „Milioane de marturisitori ai credintei in Dumnezeu s-au sfintit prin rabdarea chinurilor, a muncilor si s-au adaugat la ceata cea mare din Ceruri a mucenicilor, care au patimit inaintea lor”.
Prin rabdarea cu demnitate si nadejde crestina a incercarilor si necazurilor, crestinul si-L face prieten pe Insusi Hristos: „El este prietenul cel iubitor si de-a pururi credincios, de-a pururi aproape si tare sprijinitor, iar prietenia cu El, stanca tare si neclintita. «Nu te lega cu inima de om, zicea un pustnic: inima omului este de-a pururi schimbatoare». Prietenia cu Domnul nimic nu o uzeaza: nici trecerea anilor, nici departarile, nici incercarile vietii. Ba acestea o intaresc si mai mult, o intaresc mai mult. Prietenia cu El este arvuna a vesnicei desfatari din dragostea Marelui Prieten in viata cea fericita si vesnica”.
Crucea ne curata, iar dupa ce a sters urmele pacatelor savarsite, ne sfinteste. Din pedepse pentru pacatele noastre, incercarile devin, astfel, semne ale milei nesfarsite a lui Dumnezeu, caci spunea duhovnicul din Sfantul Munte: „Asa-i mila cea nesfarsita a lui Dumnezeu. Nu oboseste, nu se imputineaza, mereu se uita dupa fiecare din noi, pacatosii, mereu ne asteapta: «Nu se poate sa nu vina! Am facut atata pentru dansul, Mi-am dat Insasi Viata pentru el, trebuie sa se intoarca!» Nu este pacat care sa biruiasca milostivirea lui Dumnezeu. De aceea, oricat de grozava ar fi pacatosenia in care ne aflam, sa nu deznadajduim. Dumnezeu ne asteapta ca sa ne ierte, sa ne cuprinda in bratele parintesti. Si nu numai ca ne imbratiseaza – semnul iertarii, ci ne imbraca cu haina cea dintai, cu haina curateniei; ne pune inel in deget – semnul eliberarii de pacat si al infierii; ne pune incaltaminte in picioare, adica ne intareste pe calea virtutii, ca sa nu ne mai intepam de ghimpii pacatului si – taind vitelul cel hranit – adica pe Fiul Sau Euharistic, se face bucurie mare: se bucura Puterile ceresti si Insusi Tatal Ceresc pentru pacatosul care se pocaieste (Lc. 15,10)”.
Viata crestinului, asadar, este „viata de rastignit”. Pentru a invia cu Hristos, trebuie sa parcurgem drumul crucii personale. Iar dupa rastignire urmeaza si Invierea.
Parintele Petroniu este increzator atat in capacitatea omului de a se indrepta, cat si in iubirea si mila lui Dumnezeu. Sau, cum spunea el, „fiecare om este ctitorul vietii sale, pe care o zideste zi de zi si o impodobeste cu faptele, cuvintele, gandurile sale. La infricosata Judecata, fiecare om se va infatisa cu ctitoria sa inaintea lui Dumnezeu. Este vrednica de cinstea lui Dumnezeu ctitoria ta?”.
Insa, in acelasi timp, el priveste cu optimism schimbarile morale pozitive din lume si din sufletul uman: „Starea in care se afla lumea crestina, cu toate relele care se afla in sanul ei, nu este o stare de sfarsit de lume, ci dimpotriva. S-a deschis un mare santier de lucru duhovnicesc, pentru care s-au facut si mari pregatiri si in care Biserica Ortodoxa este chemata sa aduca rod ales”.
„Deci, conchide duhovnicul roman, sa fim optimisti. Mai este mult de lucru in lume pentru binele omenirii si pentru slava lui Dumnezeu si puterile omului pentru aceasta lucrare nu s-au epuizat”. La aceasta suntem chemati sa contribuim fiecare dintre noi.
foto:citateortodoxe.ro
sursa:doxologia.ro
Comentarii
Trimiteți un comentariu
„Rugăciunile, gândurile și ideile tale ne inspiră! Lăsați un comentariu.”