Cel ce urmareste placerea, greseste in judecata, socotind ceea ce nu e bine, ca e bine.

†

 

   Mai intai trebuie sa definim ce inseamna "desfranarea", iar acest lucru il aflam foarte usor apeland la dictionar / dex :

Corupt, depravat, destrabalat, dezmatat, imoral, stricat, curvar, invechit, preacurvar, preacurvitor.  

Desfranarea (in latina luxuria) este actul de se deda destrabalarii, depravarii, a duce o viata necumpatata, de placeri usoare.

Desfranarea

   Desfranarea consta intr-o intrebuintare nelegiuita si patologica a sexului. Multi dintre Parinti considera ca inainte de cadere omul traia in feciorie, iar relatia sexuala este una din urmarile caderii. Spunem ca fecioria este de la inceput si ca dintru inceput a fost sadita in firea oamenilor. Omul a fost plasmuit din pamant virgin. Din Adam numai a fost facuta Eva. In paradis domnea fecioria. Dumnezeiasca Scriptura spune ca atat Adam cat si Eva erau goi si nu se rusinau. Cand insa au calcat porunca, au cunoscut ca erau goi si rusinandu-se, si-au cusut lor invelitori. Si dupa calcarea poruncii, cand au auzit: "Pamant esti si in pamant te vei intoarce", cand prin calcarea poruncii a intrat moartea in lume, atunci a cunoscut Adam pe Eva, femeia lui si a zamislit si a nascut. Aceeasi parere o impartasesc si sfintii Ioan Gura de Aur si Maxim Marturisitorul.

   Chiar daca relatia sexuala nu-i urmarea caderii, protoparintilor, fecioria ramane norma perfectiunii. In acelasi timp, insa, pentru ca permite dainuirea umanitatii, unirea dintre barbat si femeie este binecuvantata de Dumnezeu (Facere 9, 7), iar relatia sexuala in cadrul casatoriei nu-i deloc condamnabila si Parintii, urmand Mantuitorului, care a binecuvantat prin prezenta Sa nunta din Cana Galileii, precum si invataturii data de catre Sfantul Pavel (1 Cor. 7, 28; Evrei 13, 4), ii recunosc totala legitimitate si considera ca aceasta este chemata la aceeasi sfintenie ca si alte functiuni ale naturii umane.

   In cadrul casatoriei desfraul nu consta in folosirea sexului, ci intr-o practicare a lui abuziva sau perversa. Notiunea de abuz intalnita adesea in invatatura Parintilor, n-are un inteles cantitativ ci calitativ: intr-o practicare nefireasca si fara finalitate. Bineinteles ca desfranare este relatia cu o persoana straina, a unuia dintre soti, sau a tinerilor inaintea casatoriei.

   Abuz este atunci cand omul uzeaza de sexul sau avand in vedere numai placerea, atunci cand isi face din placere un scop in acest domeniu. O asemenea intelegere a legaturii sexuale este patima, din mai multe puncte de vedere. Intai de toate pentru ca este negata una dintre finalitatile principale ale relatiei sexuale: procreerea.

In acest sens Sfantul Maxim scrie: 

 Pacatosenia este o judecata gresita cu privire la intelesurile lucrurilor, careia ii urmeaza reaua intrebuintare a lucrurilor. De pilda cand este vorba de femeie, judecata dreapta cu privire la impreunare trebuie sa vada scopul ei in nasterea de prunci. Deci cel ce urmareste placerea, greseste in judecata, socotind ceea ce nu e bine, ca bine. Asadar unul ca acesta face rea intrebuintare de femeie, impreunandu-se cu ea. Tot asa este cu celelalte lucruri si intelesuri.

   Totusi aceasta finalitate logica a relatiei sexuale, procreerea, nu-i singura ratiune a comuniunii trupesti dintre soti, ci este si un mod de unire a barbatului cu femeia, este un mod de manifestare a dragostei reciproce, dragoste ce se rasfrange si pe plan trupesc. Dragostea conjugala, din perspectiva crestina, este conceputa ca o unire integrala a celor doua persoane, unire pecetluita de harul Duhului Sfant, conferit la cununie.

   In acest sens relatia sexuala este subordonata, ca si toate celelalte moduri de unitate dintre miri, dimensiunii spirituale a dragostei lor. Unirea sexuala trebuie, in mod ontologic, sa fie precedata de unirea duhovniceasca care-i confera un sens si o valoare. Atunci cand legatura trupeasca este traita independent de contextul sau spiritual, cautand doar placerea, il mutileaza pe om si perverteste raportul normal cu Dumnezeu si cu semenii.

   Dorinta exclusiva de placere, care caracterizeaza desfranarea, mobilizeaza simtirea sufletului in aceasta directie si o deturneaza de la Dumnezeu, care ar trebui sa fie tinta sa esentiala. Intunecandu-i-se sufletul de placerea pe care i-o procura patima, omul este lipsit de bucuria duhovniceasca, cu mult superioara, ce i-o poate oferi comuniunea cu Dumnezeu.

   Desfranarea, ca si alte patimi, duce la o rasturnare de valori: Dumnezeu trece pe al doilea plan, sau chiar e uitat si negat, iar pe primul plan trece placerea trupeasca. Ca si orice alta patima, ea distruge virtutea, nascand in suflet tot felul de atitudini pacatoase si alunga frica de Dumnezeu.

  Desfranatul are oroare de rugaciune, este iubitor de sine, insensibil, legat de lumea aceasta si lipsit de nadejde. Rezumand, vom spune ca desfranarea este pricinuita si favorizata indeosebi, de alte trei patimi: mandria si slava desarta; judecarea semenilor; imbuibarea cu mancare si bautura precum si somnul.

Biserica crestina a stabilit sapte pacate capitale: mandria , desfranarea, lacomia , iubirea de arginti, invidia (pizma), mania, lenea.

Sfantul Ioan Gura de Aur scria ca:

In toate necazurile sa cerem ajutorul lui Dumnezeu. Si daca nu avem copii, sa cerem, iar daca avem sa-i crestem cu multa grija si sa-i tinem departe pe tineri de orice viciu, dar mai ales de desfranare. E un razboi greu acesta si nimic nu-i ispiteste mai rau pe tineri decat desfranarea.

Viata si opera Sfantului Teofilact al Bulgariei

   Citeste viata Sfantului Teofilact al Bulgariei.

†

     Viata si opera Sfantului Teofilact

   Sfintii Parinti ai Bisericii au simtit atat de mult nevoia ne'ncetatei citiri si studieri a Sfintei Scripturi, incat tot timpul cat au trait n-au incetat sa-i povatuiasca pe crestinii din vremea lor la citirea cu luare aminte a Cuvantului lui Dumnezeu. Inca si pana astazi, prin scrierile lor nemuritoare ne indeamna pe noi, care traim acum, sa facem acelasi lucru de suflet folositor. Neindoielnic este ca s-ar putea alcatui o carte intreaga cu astfel de indemnuri, dar socotim ca cele ce au fost asezate pana aici ne sunt indestulatoare. Sfintii Parinti cunosteau din propria lor experienta ca folosul citirii si studierii Sfintei Scripturi este nemarginit si din aceasta pricina, lipsa acestei stradanii o socoteau o imensa paguba duhovniceasca.

  Talcuirile Sfintei Scripturi facute de catre Sfintii Parinti se constituie intr-un adevarat tezaur duhovnicesc al Bisericii. Pana in zilele noastre, aceste nestemate de gand lucrator au fost adunate si daruite credinciosilor, istoria literaturii crestine mentionand multi scriitori prin care s-a mijlocit impartasirea talcuirilor patristice.

   Inca din secolul al VI-lea, au aparut in Biserica, in loc de indrumatori si talcuitori originali ai Sfintei Scripturi, adunatori si culegatori de talcuiri ale interpretilor mai de seama, care au stralucit mai inainte de ei. Astfel de culegeri au fost redactate de diferiti barbati ai Bisericii, atat la Vechiul Testament cat si la cel Nou. Unii dintre acesti culegatori, dupa cum marturisesc ei insisi, sunt Sfantul Ecumeniu din Trica Tesaliei (sec. X), Sfantul Teofilact Arhiepiscopul Ohridei si Bulgariei (sec. XI-XII) si Cuviosul Eutimie Zigaben (sec. XI-XII). Toti trei au compus comentarii la Noul Testament, dar aceste comentarii sunt culese mai ales din scrierile Sfintilor Parinti ai Bisericii, care au trait mai inainte de ei si mai ales din scrierile Sfantului Ioan Hrisostom. Cu toate ca acesti scriitori postpatristici sunt culegatori, totusi, in multe locuri, cu darul lui Dumnezeu, si-au exprimat si parerile proprii, pareri izvorate din intelepciunea daruita de implinirea poruncilor evanghelice. Lucrarea lor s-a dovedit (din experienta) de foarte mare folos, pentru ca, in loc de opere in volume intregi, se gaseste la indemana o prescurtare a lor, continand in adevar tot ceea ce contribuie la o cat mai exacta intelegere a Noului Testament. Si, pe drept cuvant, in lucrarile acestora vorbesc in primul rand cei mai autorizati si mai straluciti dintre Sfintii Parinti ai Bisericii, pentru ca aceste lucrari sunt extrase din operele lor.

   Dupa mai bine de un secol de la crestinarea sa, timp in care a cunoscut insemnate framantari bisericesti, Bulgaria avea de la anul 982, atat capitala, cat si arhiepiscopia in orasul Ohrida. In istoria bisericeasca a romanilor, arhiepiscopia de Ohrida are insemnatate, deoarece, in acea vreme si vlahii din sudul Dunarii s-au aflat sub obladuirea duhovniceasca a arhiepiscopului de Ohrida. Chiar si dupa destramarea regatului bulgar (1019- 1020) de catre imparatul Vasile al II-lea al Bizantului, aceasta arhiepiscopie isi pastreaza autocefalia, avand 31 de episcopii sufragane; de acum insa scaunul arhiepiscopiei va fi ocupat cu predilectie de ierarhi greci, iar unul dintre acestia a fost si Sfantul Teofilact.

   Nascut pe la mijlocul veacului al XI-lea, la Euripos (azi Calcis, in insula Eubeea din Marea Egee), Teofilact era de neam grec si facea parte din familia Hefaistos. Familia sa era una instarita, iar dintre fratii sai ne este cunoscut dupa nume doar Dimitrie, care era cleric la Biserica Sfanta Sofia din Constantinopol. Tanarul Teofilact si-a facut studiile la Universitatea din Bizant, reorganizata in anul 1045 de imparatul Constantin Monomahul (1042-1055). Aici a studiat cu renumitul filosof neoplatonic Mihail Psellos, cu care mai apoi a pastrat legaturi de prietenie. Dupa ce si-a desavarsit studiile dupa „programa" obisnuita pe atunci (enkiklios paideia), intrucat era un student stralucit, dar si primind de la Dumnezeu darul cuvantului, Sfantul Teofilact a devenit mai-marele retorilor, adica profesor de retorica (maistor ton rhetoron) in cadrul scolii patriarhale, iar mai apoi monah si arhidiacon al Bisericii Sfanta Sofia din Constantinopol, fiind hirotonit chiar in Marea Biserica Patriarhala.

   Ca si dascal, printre numerosii sai elevi, care mai apoi au devenit clerici, demnitari ai curtii, ofiteri, judecatori sau medici, Teofilact l-a avut ca invatacel (1084-1085) si pe Constantin Porfirogenetul, fiul imparatului Mihail VII Ducas (1071-1078) si al sotiei georgiene a acestuia, Maria de L Alania. Constantin Ducas (supranumit si Porfirogenetul) a fost desemnat succesor la tron inca de mic copil, iar dupa intronarea lui Alexios I Comnen (1081-1118), prerogativele sale au fost confirmate prin logodirea sa cu Ana Comnena, fiica lui Alexios, pe cand aceasta avea doar 4 ani. Constantin a murit insa de tanar (1074-tcca.1094).

   Sfantul Teofilact s-a distins printr-o profunda cunoastere a Sfintelor Scripturi, a scrierilor Sfintilor Parinti, dar si a literaturii si filosofiei grecesti si latine si din aceasta pricina imparatul Mihail VII Ducas l-a insarcinat a fi dascal al tanarului print Constantin Porfirogenetul, care pe atunci nu avea decat 10 ani. Pentru Constantin, Sfantul Teofilact a scris pe la anii 1086-1087, Invatatura imparateasca (PG 126, col. 249-286), de fapt un basilikos logos, ce era un scurt manual de educatie moral-politica si de pedagogie, menit sa-l indrume la o viata aleasa si sa-l pregateasca pentru domnie pe tanarul principe.

   Acest scurt tratat despre educatia printilor este alcatuit din doua parti si a fost citit de Sfantul Teofilact inaintea lui Constantin si a mamei sale, Maria Partea intai il prezinta pe tanarul nobil si pe parintii sai, iar cea de a doua contine sfatuirile propriu-zise date printului, pentru o inteleapta si virtuoasa carmuire a imperiului. In prima parte sunt elogiati parintii si inaintasii printului: bunicul tanarului Constantin, imparatul Constantin X Ducas (1059- 1067), la fel ca si fiul sau Mihail, care aveau mare dragoste atat pentru literatura, cat si pentru Sfintele Scripturi si invataturile Parintilor. Dar basilisa Maria, mama lui Constantin, i-a intrecut pe acestia in ravna pentru cele dumnezeiesti, deoarece, din dragoste pentru Hristos si nu pentru alte pricini sau siliri, a lasat lumea si slava ei trecatoare si a intrat ca vietuitoare in Manastirea Sfantului Gheorghe de Manganes, unde mai apoi a fost aleasa egumena. In Invatatura Imparateasca Sfantul Teofilact il indeamna pe printul Constantin sa ia aminte la viata virtuoasa si plina de milostivire pe care mama sa o avea inca dinainte de a depune voturile monahale, pe cand era imparateasa. Prin acestea va putea Constantin intelege adevarata masura a jertfei duhovnicesti a mamei sale si ascultandu-i sfaturile sfinte, va primi ajutorul si ocrotirea lui Dumnezeu. In partea a doua, Sfantul Teofilact, folosindu-se de pilde biblice, istorice si literare ii arata lui Constantin care sunt modurile de a guverna un imperiu, iar apoi il povatuieste la virtutile si insusirile in care trebuie sa se intareasca ca viitor basileu: credinta adevarata in Dumnezeu, dragostea si mila fata de semeni, demnitatea, taria dobandita prin biruirea moliciunii si trandavie, prietenia adevarata si nefatarnica, judecata fara partinire si cu milostivire, dragostea pentru studiu. De asemenea, tanarul Constantin este indemnat sa se fereasca de insotirea cu actorii sau comediantii, dar si sa se impotriveasca placerilor si desfranarii prin orice mijloace, dar mai ales prin exercitii fizice, care sunt de mare folos in aceasta privinta. In finalul acestei scrieri, Sfantul Teofilact ii fagaduieste lui Constantin ca daca va pune in practica cele ce i le-a spus, ii va aduce mai apoi si alte invataturi ziditoare de suflet.

   La indemnul imparatesei Maria - care, ca o mama sfanta purta de grija atat pentru mantuirea sa, cat si pentru cea a fiului sau-, Sfantul Teofilact a alcatuit Tälcuirea celor patru Evanghelii, iar mai apoi a continuat cu Faptele Sfintilor Apostoli, Epistolele Sfantului Apostol Pavel si Epistolele Sobornicesti. La acestea se adauga si lucrarile exegetice la Cartile Sfintilor Prooroci Osea, Avacum, lon Naum si Miheia. Tot Sfantului Teofilact i se atribuie si o Talcuire a Psalmilor, care insa a ramas inca inedita.

   Ne este, de asemenea, cunoscut ca la 6 ianuarie 1088, Sfantul Teofilact, ca unul care era mai-mare (adica maestru) al retorilor, inconjurat de cativa invatacei ai sai, a tinut un cuvant de elogiu (basilikos logos) inaintea lui Alexios I Comnenul si a intregii curti imperiale.

   Acest discurs oficial, tinut de Sfantul Teofilact in calitate de mai-mare al retorilor, pe langa interesul sau literar confirma si completeaza (pe o perioada determinata a istoriei bizantine) informatiile despre Alexiada, scrierea istorica a Anei Comnena.

   Intre anii 1088-1090 (fara insa a se cunoaste cu exactitate cand anume), Sfantul Teofilact a fost desemnat arhiepiscop de Ohrida (actualmente Ohrid, in noul stat Macedonia), devenind pastorul duhovnicesc al slavilor si vlahilor din aceasta eparhie. Sfantul Teofilact s-a simtit impovarat de aceasta noua indatorire, pe de o parte pentru marea responsabilitate ce o avea ca arhiepiscop, dar si pentru faptul ca numirea sa ca vladica la Ohrida il tinea departe de efervescenta vietii duhovnicesti si culturale a Constantinopolului. Ohrida era capitala unei provincii de la periferia Imperiului, provincie ce fusese cucerita de bizantini prin lupte sangeroase pe la inceputul veacului al XI-lea in vremea imparatului Vasile II Bulgaroctonul. Sfantul Teofilact stia prea bine ca numirea sa la Ohrida era cuprinsa si intr-o anumita strategie politica a imparatului Alexios I Comnenul. Din aceasta pricina, primirea batjocoritoare pe care i-au facut-o Sfantului Teofilact enoriasii sai din Ohrida se datora intai de toate faptului ca episcopul trimis din Constantinopol era privit ca un reprezentant al imparatiei bizantine. Asa cum locuitorii Ohridei nu cunosteau ca printre ei vine un om cu viata sfanta, tot asa, nici Sfantul Teofilact nu cunostea la acea data ca praktores (agentii fiscului bizantin) percepeau din aceasta provincie impozite atat de crunte si de inumane, incat se mergea pana la luarea copiilor pentru a fi facuti sclavi.

   In aceasta dificila stare a lucrurilor, Sfantul Teofilact si-a indeplinit constiincios si energic indatoririle sale pastorale, cu toate ca si-ar fi dorit oricand sa se intoarca la Constantinopol. Si cu toate ca prin educatie si mentalitate era un bizantin, a fost un adevarat Parinte si pastor duhovnicesc pentru arhiepiscopia autocefala a Ohridei si Bulgariei, aparandu-i interesele si protejandu-i independenta si prerogativele. Sfantul Teofilact s-a sarguit mult pentru a-si pazi turma duhovniceasca de lupii rapitori ce au lucrat prin invatatura pavlicienilor si bogomililor si, pentru a feri norodul de intunericul acestor invataturi, a hirotonit multi preoti educati, care erau cu adevarat lucratori prin cuvant. Inteleptul arhiepiscop a avut de indurat numeroase acuzatii nedrepte si defaimatoare, indreptate impotriva sa atat din interiorul diocezei sale, cat si de la Constantinopol. Cu toate ca era o fire sensibila, Sfantul Teofilact a rabdat cu barbatie numeroasele nedreptati, pentru ca stia ca acestea sunt aruncate asupra sa din pizma vrajmasului neamului omenesc. Dar Dumnezeu l-a sprijinit si a mangaiat durerile sale, iar ravna i-a impodobit-o cu roade. Prin ostenelile sale duhovnicesti, Sfantul Teofilact a castigat dragostea si respectul credinciosilor, pentru ca acestia au vazut munca sa neobosita in slujba si in numele lor.

Din perioada in care a fost episcop se pastreaza o voluminoasa corespondenta (130 de scrisori publicate in PG 126, col. 307-558) purtata atat cu episcopii sufragani, dar si cu alte fete bisericesti, cu prieteni, cu inalti functionari de la curtea imperiala, dar si cu Maria de Alania, fosta impa- rateasa a Bizantului, devenita monahie. Tot de atunci dateaza si o lucrare intitulata: Tratatul asupra plängerilor impotriva latinilor (PG 126, col. 221-248), scrisa pe un ton moderat, atitudine rara pentru acea vreme, privind aceasta chestiune. Cand Sfantul Teofilact scria aceasta lucrare, trecusera abia cateva zeci de ani de la schisma din 1054 dintre Biserica rasariteana si cea apuseana. Cu toate ca acest tratat este alcatuit pe un ton conciliant, Sfantul Teofilact nu face concesii invataturilor straine de Dreapta Credinta, aparand cu fermitate invatatura ortodoxa si respingand adaosul Filioque si primatul papal. In ce priveste obiceiurile cultice locale ale celor doua Biserici, Sfantul Teofilact indeamna la impacare si intelegere reciproca. Aceasta scriere a fost alcatuita in cadrul corespondentei sale cu Nicolae, care era pe atunci diacon al Bisericii Sfanta Sofia si care, mai apoi, a devenit episcop de Malesova.

Intreaga corespondenta a Sfantului Teofilact are o mare importanta istorica, deoarece mijloceste cunoasterea starii in care se afla societatea si Biserica din acea vreme. Din scrisorile Sfantului Teofilact pot fi urmarite fapte istorice care s-au petrecut pana in anul 1108. Astfel este descrierea succinta a invaziei in Iliria si Bulgaria a ostilor apusene ce se aflau sub conducerea lui Robert Guiscard si a fiului sau, Bohemond. Acest eveniment a avut loc in timpul primelor expeditii cruciate, la inceputul veacului al XII-lea.

In carmuirea arhiepiscopiei sale, Sfantul Teofilact a lucrat cu intelepciune si multa hotarare. Era cu multa luare aminte in alegerea pastorilor vrednici si mai ales a episcopilor. Cel mai adesea alegea episcopii dintre greci, dar si dintre acestia, pe aceia care erau iscusiti in cele duhovnicesti, dar priceputi si in randuiala lucrurilor lumesti. Arhiepiscopul era cu multa luare aminte la ceea ce se petrecea in eparhia sa si, pentru a cunoaste mai indeaproape nevoile fiecarei biserici, chema episcopii in adunari si aici cerceta tot ceea ce trebuia indreptat sau imbunatatit. Dar in aceste adunari ale episcopilor, Sfantul Teofilact ridica si problemele pentru care era de trebuinta sfatul reciproc.

Ca si arhiepiscop, Sfantul Teofilact s-a ingrijit si de averea Bisericii, care era pradata atat de conducatorii laici ai Bulgariei, cat si de agentii fiscului bizantin. Ca unul care era pastor de suflete, arhiepiscopul purta de grija ca enoriasii sai sa nu fie nedreptatiti sau batjocoriti prin lacomia si rautatea celor care strangeau impozite. Din aceasta pricina, Sfantul Teofilact - asa cum ne marturiseste prin scrisorile sale - a avut mult de suferit din pricina lui lasites, cel care era mai mare peste zbirii care strangeau dajdia.

In vremea pastoririi Sfantului Teofilact, s-au petrecut in Bulgaria si navaliri ale cumanilor, care prádau si mistuiau cu foc cetatile si sfintele biserici. Cand pagubele erau prea mari, iar Biserica nu avea resursele necesare pentru refacerea celor distruse, arhiepiscopul cerea ajutorul prietenilor sai cu dare de mana din aristocratia bizantina. Iata ce ii scrie unuia dintre acestia, anume fiului sevastocratorului:,,Te rog, milostiveste-te de biserica, ce era vestita altadata, pe care evlaviosul Boris, tarul Bulgariei, a inaltat-o impreuna cu alte sapte biserici. El a construit-o, iar tu innoieste-o, ca Domnul sa innoiasca duh drept inauntrul tau"

Episcopului de Vidin, care se plangea de greutatile si necazurile ce le intampina, Sfantul Teofilact ii scria aceste cuvinte de mangaiere: „Cu adevarat, preacinstite frate, mari sunt si suferintele tale si pot misca orice inima. Cine va tagadui aceasta? Afara lupta, inlauntru spaima si nu este cine sa ajute si impreuna sa lupte. Ca vrajmasii trambiteaza si capul il ridica, iar starvurile robilor tai le pun spre mancare pasarilor cerului. Varsa sangele lor ca apa imprejurul cetatii voastre si n-are cine sa-i ingroape. Prietenii si cei de aproape stau departe, iar daca se apropie, mai cu viclenie arunca pierzatoarea cursa. Pentru ca s-a racit dragostea si vrajmasii omului sunt casnicii lui. Acestea, in adevar, pot sa amarasca sufletul mai mult decat se poate spune; caci daca ne gandim ca intreaga minte sufera si toata inima patimeste indata, nenorocirile acestea fiind impartasite cuiva pot sa fie mangaiere pentru noi. Spune-mi, cine este scutit de nenorocirile timpului de acum? Nimeni, precum cred eu. Ca, daca cineva ar fi atat de fericit, incat sa nu aiba nici o suparare (ceea ce se pare cu neputinta), totusi, daca voieste sa se supuna legii lui Hristos, el insusi trebuie sa sufere pentru durerile altora, pentru ca ni se porunceste sa plangem cu cei ce plang (Romani 12, 15). Caci, daca nimic din cele pe care le sufera altii nu-l ating, mai nefericit este acela decat toti cei care sufera; caci fericiti sunt cei care plang si vai celor ce rád. Vezi ce fel de sfarsit le putem prevesti acestora? Deci, nu numai tu esti stramtorat de necazuri. Ai dusmani multi? Dar, desigur, nu mai cruzi decat aceia care sunt prin partile acestea si care duc in robie unul din cinci copii si ca pe dobitoace obisnuiesc a-i ucide, din cinci sau din zece unul. Zici ca ai navalitori de afara pe cumani. Dar cine se poate compara cu aceia care navalesc din Cetate [Constantinopol] impotriva noastra, a ohridenilor? Acei care se duc in Cetate, pentru placere si pentru coroana rapesc toate si le iau cu dansii, nefiind cel ce izbandeste, nici cel ce izbaveste, caci cine se poate impotrivi celor din Cetate? Ai oameni rãi? Dar acei cetateni rai sunt copii, pe langa bulgarii nostri. [...] O singura scapare este si un singur leac la cei ce sufera, ca, desi din pricina atator necazuri ne-am intristat, sa nu ne mai vaitam, chiar de am suferi inca si mai multe suparari. Daca insa ne vom ruga si cu lacrimi vom cere ajutorul lui Dumnezeu, cred ca vom vedea aratandu-se mila si indurarea Sa catre noi.

La Ohrida, Sfantul Teofilact a scris si doua lucrari hagiografice de mare importanta, privitor la raspandirea crestinismului pe pamanturile slave Cea dintai este Patimirea celor cincisprezece mucenici din Tiberiopole-Strumita, care s-au savarsit la Tiberiopole (in apropiere de Ohrida) pe vremea lui Iulian Apostatul (PG 126, col. 151-222). Cea de a doua este Viata Sfantului Clement, Arhiepiscopul Bulgariei (1916), care este socotit Apostolul bulgarilor (PG 126, col. 1193-1246). In aceste doua lucrari hagiografice Sfantul Teofilact reflecta in chip vadit apropierea sa duhovniceasca de slavi si de traditia chirilo-metodianǎ55, aratand o deschidere primitoare pentru limba si cultura popoarelor nou convertite la crestinism de catre Sfintii Chiril si Metodiu si cei cinci ucenici ai lor, contrabalansandu-se astfel presupusul sau atasament excesiv la cultura greaca. De fapt, insusi Sfantul Teofilact s-a numit pe sine bulgar, intr-una din scrisorile catre Maria de Alania7.

Sfantul Teofilact a scris, de asemenea, o Omilie asupra celei de a unsprezecea Evanghelii a Invierii care se citeste la Utrenie (publicata fragmentar in PG 126, col. 145-150), o omilie la sarbatoarea imparateasca a Intrarii Maicii Domnului in biserica (PG 126, col. 129-144), dar si o omilie intru Cinstirea Sfintei Cruci (PG 126, col. 105-130).

In vremea episcopatului sau de la Ohrida, a fost insotit si ajutat de fratele sau, Dimitrie, care era cleric. Sfantul Teofilact il pomeneste adeseori pe Dimitrie in epistolele sale si ii dedica si doua lucrari: una referitoare la eunuci60, iar cea de a doua legata de post si ajunare. Se pare ca Dimitrie a murit de tuberculoza, pe la anul 1107-1108, la Tesalonic2, chiar in bratele fratelui sau Teofilact. De moartea lui Dimitrie, pe care il socotea o mangaiere si un mare sprijin al batranetilor sale, Sfantul Teofilact a fost mult indurerat.

Fiind un literat inzestrat cu o mare sensibilitate, a alcatuit ocazional si poezii iambice si anacreontice pe care, in diferite imprejurari, le-a dedicat apropiatilor sau celor cu care se afla in corespondenta63. Sfantul Teofilact a inchinat doua poeme si imnelor Sfantului Simeon Noul Teolog pe care il pretuia foarte mult si despre ale carui imne spunea: Toata lumea ar trebui sa citeasca aceasta carte!

Cu inima plina de durere din pricina mortii fratelui sau, Sfantul Teofilact i-a inchinat doua poezii in care savarseste vrednica pomenire virtuosului Dimitrie. Pentru frumusetea versurilor, asezam aici partea finala din cea de a doua poezie, alcatuita in versuri iambice.
Poem 👇

   Datorita preocuparilor sale scriitoricesti, a eruditiei sale, a perfectiunii si puritatii stilului sau literar, a familiaritatii sale atat cu autorii profani, cat si cu cei Sfinti, arhiepiscopul Teofilact ocupa un loc de cinste in pleiada marilor scriitori bizantini. Dar, mai cu seama, Sfantul Teofilact - prin nevointele trupesti si duhovnicesti savarsite intru implinirea sfintelor porunci ale Evangheliei - are un loc de cinste in Ceata Sfintilor ierarhi ai Bisericii Domnului Hristos, un loc si o duhovniceasca salasluire ce nu este supusa stricaciunii si nestatorniciei slavei omenesti.

Anul mortii Sfantului Teofilact nu ne este cunoscut foarte exact. Se pare ca una dintre ultimele scrisori datate ale Sfantului este din anul 1108, insa ostenelile sale duhovnicesti - in ciuda indelungatelor sale suferinte trupesti (guta, sciatica, torticolis) - s-au intins pana in anii 1125-1126 sau mai tarziu.

Ne este cunoscut ca inainte de obstescul sfarsit Sfantul Teofilact a parasit Ohrida si s-a intors in patria sa, anume la Tesalonic. Aici, odihnindu-se si despovarandu-se de haina cea grea a batranetilor si a betesugurilor trupesti, si-a dat sufletul sau curat in mainile lui Dumnezeu si astfel a purces spre locasurile Sfintilor, acolo unde nu este nici durere, nici intristare, nici suspinare, ci viata fara de sfarsit.

sursa: Talcuirea Sfintei Evanghelii a Sfantului TEOFILACT Arhiepiscopul Bulgariei

   Cugetari ale Sfintilor Parinti, referitor la plansul inimii.

†

  Vom mentiona mai jos cateva cuvinte ale Sfintilor Parinti din vechime, majoritatea traitori in pustie, adunate sub forma unui colectie, al unui buchet de flori duhovnicesti. Toate aceste cuvinte se refera la plans, importanta si intrebuintarea lui practica. Ne vor vorbi in cuvinte simple, din prisosul inimii lor.

Avva Arsenie despre lacrimi:

  Se spunea ca, in tot timpul vietii sale, cand statea jos si lucra cu mainile, tinea un petic de haina in san, ca sa-si stearga lacrimile ce-i picurau din ochi. Auzind Avva Pimen ca a adormit intru Domnul, a zis plangand: Fericit esti, avva Arsenie, ca te-ai plans in lumea aceasta. Cine nu se plange pe sine aici, va plange vesnic dincolo. Asadar, ori de bunavoie aici, ori de chinuri dincolo, nu se poate sa nu plangem.

Avva Dioscoros despre lacrimi:

   Un frate l-a intrebat pe Avva Pimen : Ma framanta gandurile rele : ma tin departe de pacatele mele si ma fac sa fiu atent la neajunsurile fratelui meu. Batranul ii povesteste atunci despre Avva Dioscoros, care, odata, statea in chilie si-si plangea pacatele. In chilia de alaturi se afla un ucenic al sau, care a venit si, gasindu-l pe batran plangand, l-a intrebat: De ce plangi, parinte?. Batranul i-a raspuns: Din pricina pacatelor mele. Ucenicul i-a zis: Dar nu ai pacate, parinte. Batranul i-a raspuns: Cu adevarat, fiule, daca mi s-ar ingadui sa-mi vad pacatele, n-ar fi de ajuns inca trei sau patru, ca sa mi le planga.

Avva Ioan cel Pitic despre lacrimi:

   Avva Ioan a zis: Vreau ca omul sa se impartaseasca macar putin din toate virtutile. De aceea, in fiecare zi, cand te scoli dimineata, pune un nou inceput la toate virtutile si poruncile lui Dumnezeu, cu mare rabdare, cu teama si multa rabdare, in iubirea lui Dumnezeu, cu toata ravna sufletului si a trupului, cu multa smerenie, rabdator cu framantarile inimii si cu paza sufletului, cu multe rugaciuni si rugaminti, cu suspin, cu limba curata si cu ochi feriti de lucruri urate, dispretuindu-te, fara manie, pasnic si nerasplatind raul cu rau, fara sa te uiti la greselile altora ori sa te masori pe tine insuti, tu, cel mai prejos de orice creatura; renuntand la materie si tot ce tine de carne, pe cruce, cu lupta, cu saracia duhului, cu vointa si cu asceza duhovniceasca, cu post, cu pocainta si cu plans, cu inclestare, cu discernamant, cu puritatea sufletului, cu buna socoteala, lucrand in liniste, cu privegheri de noapte, cu foame si sete, cu frig si goliciune,cu truda, inchizandu-te in mormant, ca si cumai fi murit deja, gandindu-te ca moartea ti se apropie in fiecare ora.

Avva Macarie Egipteanul despre lacrimi:

   Odata, batranii de pe munte au trimis la Sketis, la Avva Macarie, cu urmatoarea rugaminte: Ca sa nu se osteneasca lumea pana la tine, te rugam sa vii tu pana la noi, fiindca vrem sa te vedem inainte ca tu sa pleci la Domnul. Cand a ajuns pe munte, toata lumea s-a adunat in jurul sau, iar batranii i-au cerut sa le spuna un cuvant fratilor. Auzind aceasta, el a zis : Sa plangem, fratilor. Sa izvorasca lacrimile din ochii nostri, inainte ca noi sa mergem acolo unde lacrimile ne vor arde trupurile. Toti au plans si au cazut cu fetele la pamant, zicand : Parinte, roaga-te pentru noi.

Avva Pimen despre lacrimi:

   Mergand odata in Egipt avva Pimen a vazut o femeie care statea intr-un mormant si plangea amarnic. Zice : De-ar veni toate desfatarile lumii, tot n-ar intoarce sufletul acestei femei de la plans. La fel si calugarul, trebuie sa aiba mereu plansul cu sine.

   Un frate l-a intrebat pe avva Pimen : Spune-mi un cuvant. El ii zice : Parintii au pus plansul ca inceput al lucrarii noastre. Fratele intreaba din nou : Mai spune-mi un cuvant. Batranul raspunde : Lucreaza cat poti cu mainile ca sa faci milostenie din castig.

A mai zis : Plansul ajuta de doua ori : lucreaza si te pazeste.

  Odata, avva Pimen s-a dus cu Avva Anub prin partile orasului Diolkos si trecand ei pe langa un mormant, vad o femeie lovindu-se cumplit si plangand amarnic. S-au oprit si s-au uitat indelung la ea. Apoi, mergand mai incolo, s-au intalnit cu cineva. Avva Pimen l-a intrebat : Ce-i cu femeia aceea, de plange atat de amarnic?. El ii zice : I-au murit barbatul, fiul si fratele. Atunci Avva Pimen ii zice Avvei Anub : Iti spun, daca un om nu-si omoara toate dorintele carnii si nu dobandeste plansul acesta, nu poate deveni calugar. Toata viata si mintea acestei femei stau in plans.

   Un frate l-a intrebat pe Avva Pimen : Ce sa fac impotriva pacatelor mele? Batranul ii zice : Cine vrea sa se izbaveasca de pacate, se izbaveste prin plans, cine vrea sa dobandeasca virtuti, le dobandeste prin plans. Plansul este calea pe care ne-au lasat-o mostenire Scriptura si parintii care au zis : "Plangeti!" Nu exista alta cale in afara de aceasta".

   Un frate l-a intrebat pe Avva Pimen : Ce sa fac cu aceste tulburari care nu-mi dau pace? Batranul ii zice : Pentru fiecare necaz sa plangemn in fata bunatatii lui Dumnezeu, pana cand se va milosivi de noi.

   Un frate l-a intrebat pe Avva Pimen : Ce sa fac cu pacatele mele? Batranul ii zice : Plange-te pe tine insuti, caci si indepartarea pacatelor si dobandirea virtutilor se castiga prin lacrimi.

Cuvant din Proloage despre plangere (Luna februarie in 10 de zile):

   Un staret oarecand, petrecea in lunca alaturi de fericitul Antonie, de cealalta parte a raului. Si odata s-a dus la Egipt pentru o trebuinta a sa, luand pe ucenicul sau, impreuna cu sine. Si ducandu-se in cetatea ce se cheama Kunt, a ramas acolo o saptamana. Si a vazut barbati si femei in toate diminetile, iesind la morminte si plangandu-si mortii, pana la al treilea ceas din zi (ora 9), ca asa era obiceiul acolo . Deci, a zis staretul catre ucenicul sau: Vezi, fiule ce fac acesti oameni? Cum se scoala atat de dimineata si merg la morminte de plang, cu atata tanguire, pe mortii lor? Sa ma crezi ca, de nu vom face si noi asa, in pierzare vom merge. Iar dupa ce s-au intors la chilia lor, indata si-au zidit, departe unul de altul morminte pentru ei, si, in toate zilele sedeau de dimineata, fiecare plangandu-si sufletul, ca pe un mort. Iar de ar fi adormit cumva, putin dimineata ucenicul, il striga pe el staretul, zicand: Frate, scoala, ca acum egiptenii plang la mormintele lor. Iar fratele, de-a pururi zicea: Parinte, impietrit imi este sufletul si nu pot sa plang. Iar staretul ii raspundea lui: Sileste-te , fiule si osteneste-te, ca-ti zic tie, daca Dumnezeu va rani odata inima spre plangere, apoi nu mai iese de la dansa durerea, ci ramane intru durere pana la moarte. Si oriunde ar merge unul ca acesta, cu dansul impreuna este, inlauntru, plangerea si durerea. Ca orice lucru ar lucra, ori ar manca ori ar bea, ori ar dormi, de-a pururea isi are sufletul lucrului sau, adica plangerea.

   Intr-una din zile, a vazut staretul pe fratele saturandu-se de bucate, ca venisera niste oaspeti la dansul si i-a zis lui in taina: Frate, au nu stii ca plangerea este ca o faclie ce lumineaza? Si de nu o vei pazi pe ea bine, apoi se va stinge si intunecata va fi. Asa si plangerea se stinge de bucatele cele multe si fuge din pricina somnului celui mult. Asemenea si clevetirea o stinge pe ea si vorba cea multa o pierde, iar odihna cea trupeasca o strica pe ea cu totul. Deci, se cade celui ce iubeste pe Hristos, din toate lucrurile sa faca o parte si pentru Hristos.

   Un frate l-a intrebat pe un batran, zicand: Cum se intelege aceasta parinte, ca Domnul zice in Evanghelie: Fericiti sunt cei ce plang ca aceia se vor mangaia, iar Sfantul Apostol Pavel porunceste la cartea sa: Bucurati-va pururea si iarasi zic bucurati-va. Deci cum si in ce chip va face omul ca sa planga si sa se bucure si cum pot sa se impace acestea si sa fie amandoua impreuna, si plangerea si bucuria?

   Raspuns-a lui batranul, zicand: Plangerea este grija pentru Dumnezeu si pentru poruncile lui si ea naste o pocainta, iar pocainta naste cunostinta, postul, rugaciunea si invatatura. Iar bucuria este linistea intru Dumnezeu si blandetea. Si daca cineva arata cuvant bun si cinstit, dragoste si fata vesela catre cei ce vin la dansul si are in inima sa si pocainta, se vadeste ca, asa pot fi si pot incapea amandoua impreuna, plangerea si bucuria.

Din Patericul Egiptean despre lacrimi:

   Un frate l-a intrebat pe un batran oarecare, zicand: Spune-mi mie, parinte, ce voi face, ca doreste sufletul meu lacrimi si nu am, ca-mi este inima foarte impietrita pentru umilinta, maacar ca citesc vietile Sfintilor Parinti sau le aud; si nicidecum nu-mi pot umili inima, si foarte scarbit e sufletul meu de aceasta. Batranul i-a raspuns: Fiii lui Israil dupa 40 de ani au intrat in Pamantul Fagaduintei, in care, daca au intrat, nu s-au mai temut de razboaie. Asa si noua ne-a poruncit Dumnezeu, sa ne mahnim si sa ne scarbim pentru mantuirea noastra. Caci scris este : cu multe scarbe ni se cade sa intram intru Imparatia Cerului, iar fara de scarbe, nu vom putea intra in Pamantul Fagaduintei.

   Asculta, fiule, sa-ti spun o istorie a unui tanar. Era un tanar care, dorind viata calugareasca, a mers la Muntele Nitriei si acolo s-a facut calugar. Si era chilia lui aproape de chilia unui frate, pe care il auzea in toate zilele plangandu-si cu mare tanguire si lacrimi pacatele sale, iar inima lui era impietrita si nu-i venea umilinta, nici lacrimi ca sa poata plange. Deci se intristra pe sine, zicand: Nu vrei, ticaloase, sa plangi si sa versi lacrimi pentru pacatele tale acum, pana ai vreme, si esti fara de simtire si nebagator de seama ! Sa stii ca daca nu vrei sa plangi, eu te voi face si te voi invata sa plangi!

   Si avea el o funie tare, impletita; si luand acea funie, se dezbraca de haine si se batea cu funia peste spatele gol, pana cand i se ranea foarte trupul lui si nu mai putea suferi, si atunci incepea sa planga. Iar acel frate, care era aproape de dansul cu chilia, luand seama ce face si vazandu-l de multe ori facand asa, batandu-se si insusi muncindu-se, se minuna foarte. Si a inceput a se ruga lui Dumnezeu ca sa-i arate daca este placut lui Dumnezeu lucrul acelui frate, care se bate el insusi si se munceste asa. Si i-a aratat lui Dumnezeu. Intr-o noapte, in vis, l-a vazut fiind in ceata mucenicilor, purtand cununa muceniceasca pe cap si il arata lui cineva cu degetul, zicand: Vezi, iata mucenicul cel bun, care rabda pentru Hristos! Acesta, impreuna cu mucenicii fiind primit, s-a incununat.

   Asa si tu, fiule, sileste-te pentru Hristos sa patimesti si sa rabzi toate scarbele ce ti se vor intampla, si asa nu numai umilinta si lacrimile pe care le doresti ti le va da Dumnezeu, ci si cu cununa muceniceasca te va incununa.

Din Mineiul pe aprilie - despre lacrimi:

  Cu bucurie vazand chipul cel prealuminos al Fecioarei si de Dumnezeu Nascatoarei, cu lacrimi ai alergat catre dansa, punand inaintea ei toate tocmelile vietii tale, preafericita. (1 aprilie, Sf. Cuv. Maria Egipteanca, la Utrenie, Cantarea a 4-a)

  Cu curgerile lacrimilor bine hranindu-te pururea, ca un pom ai inflorit din destul roadele dreptatii, intelepte. Pentru aceasta adunandu-ne impreuna, dupa cuviinta te cinstim, de minuni purtatorule Tit, frumusetea sihastrilor; ci cu rugaciunile tale pazeste-ne pe toti. (2 aprilie, Sf. Cuv. Tit, la Utrenie, Cantarea a 3-a)

   Cel ce esti ca un izvor nedesertat al pocaintei si datator mangaierii celei fara de sfarsit, si adancime umilintei, Iosif, da-ne noua lacrimile pocaintei celei dumnezeiesti, prin care plangand aici, sa dobandim mangaiere de la Dumnezeu, cerand ajutorul tau, Sfinte. (4 aprilie, Sf. Cuv. Iosif scriitorul de cantari, Condac)

   Cu picaturile lacrimilor tale ai uscat noianul patimilor, si toata puterea cea fara tarie a vrajmasului celui intelegator ai inecat-o, fericite Ioan, intarindu-te pe tine Hristos. (18 aprilie, Sf. Cuv. Ioan ucenicul Sfantului Grigorie Decapolitul, la Utrenie, Cantarea a 6-a)

   In cuptorul lacrimilor arzand patimile trupului, te-ai aratat cu totul curat prealuminat stralucind ca aurul cu haruri dumnezeiesti intru slava Dumnezeului nostru, parinte Teodor. (20 aprilie, Sf. Cuv Teodor Trihina, la Utrenie, Cantarea a 7-a)

   Ca finicul ai inflorit in livada curtilor Ziditorului tau, adapandu-te cu picaturile lacrimilor tale, si ai adus roade dumnezeiesti imbelsugate, ale virtutilor tale, parinte Teodor. (22 aprilie, Sf. Cuv. Teodor Sicheotul, la Utrenie, Cantarea a 6-a)

Din Acatistul Sfintei Maria Magdalena despre lacrimi:

   Cautand a te lumina cu lumina cunostintei de Dumnezeu celei adevarate, cand L-ai vazut pe Dumnezeu pe cruce rastignit, minunata Marie, lacrimand ziceai: cum Viata acum de voie moarte primeste? Noi dar, stiind slavita luminarea ta prin harul Sfantului Duh, strigam tie unele ca acestea... (Icos 6)

   Minunata femeie te-ai aratat tu, fericita Marie, cu dragostea ta catre Hristos, pe care ai vasit-o cu tanguirile cele amare, cazand catre Cel luat de pe Cruce si cu lacrimi spaland preacinstitele Lui rani. Inca si lui Iosif celui cu bun chip si lui Nicodim celui iubitor de dreptate urmand, la mormantul Mantuitorului cu celelalte sfinte femei ai alergat, si singura plangand, si pe cea nevinovata Maica Lui, care nemangaiat plangea, ai mangaiat-o, ca sabia cea cumplita sufletul ei patrunsese. Deci noi, aceasta vrednicie a ta stiind, cu smerenie strigam tie...  (Icos 7)

 Bucura-te, ca ai spalat cu lacrimi preacuratele rani ale lui Hristos; (...)

Bucura-te, a lacrimilor de pocainta invatatoarea noastra cea buna;

Bucura-te, ca a ne spala cu lacrimi intinaciunea pacatelor ne povatuiesti;

Bucura-te, ca ne indemni ca inimile noastre cele impietrite prin aceleasi lacrimi sa le inmuiem;  (Icos 7)

sursa:crestinortodox.ro / sursa foto:paturagravity.ro

   Preinchipuirea DOMNULUI nostru IISUS HRISTOS de Fericitul IOSIF cel PREAFRUMOS.

†

 

   Fericitul Iosif cel Cel mai Frumos, una dintre cele mai graitoare figuri ale Vechiului Testament, a avut o inraurire insemnata asupra imnografiei ortodoxe si a invataturii patristice. Desigur, „dumnezeiestii Parinti, care au randuit pe toate bine" au hotarat ca in Lunea Mare, prima zi a Saptamanii Mari, sa ne aducem aminte de acest chip ales al Vechiului Testament. In Sinaxarul zilei citim: 

 In Sfanta si Marea Luni se face pomenire de fericitul Iosif cel preafrumos...

 Condacul zilei, icosul si marimurile pentru praznuirea preainteleptul Iosif dau o stralucire aparte sarbatorii.

Iosif cel PreaFrumos

IOSIF, chip al lui HRISTOS

 Prin intreaga sa viata, Iosif il preinchipuie pe DOMNUL nostru IISUS HRISTOS si Patima Sa. Sunt multe puncte pe care le-am putea sublinia.

 Fratii lui l-au aruncat, din pizma, intr-un put. L-au dezbracat mai inainte si de haina pe care o purta: 

  Cand insa a sosit Iosif la fratii sai, ei au dezbracat pe Iosif de haina cea lunga si aleasa, cu care era imbracat, si l-au luat si l-au aruncat in put (Facerea 37:23-24)

 Tot astfel si fratii lui Hristos: L-au dezbracat si L-au dat pe Mantuitorul la moarte. Asa cum mai apoi Iosif a fost vandut rob in Egipt, si Fiul Omului a fost vandut rob sau, mai degraba, vandut ca cel mai mare raufacator chiar de catre ucenicul Sau, pe care El insusi il chemase la vrednicia apostoleasca. Asa cum Iosif a avut de infruntat o mare ispita din partea femeii lui Putifar si a izbandit s-o biruiasca, caci 

 lasand haina in mainile ei, a fugit si a iesit afara (Facerea 39:12)

tot asa si Hristos a fost ispitit din pricina rautatii omenesti, iar prin Dumnezeirea Sa a biruit moartea si pe diavolul. L-au dezbracat de haine, L-au omorat, dar prin moartea Sa a biruit stapanirea mortii. Asa cum Iosif, grait de rau, a fost inchis in temnita, si Fiul Omului, clevetit de oameni, a fost dat mortii si S-a pogorat in iad. Iosif a iesit biruitor din temnita, precum si Hristos din iad, facandu-Se imparat al Israilului celui nou.

Domnul a imparatit, intru podoaba S-a imbracat (Psalmi 92:1).

  In virtutea acestor minunate asemanari, Iosif cel preafrumos IL preinchipuie pe Hristos.

Invataturi de folos din viata Fericitului Iosif cel preafrumos.

 

 La inceput, fericitul si inteleptul Iosif a avut parte in viata sa de multe ispite. O ispita urma alteia. Cadeau toate asupra sa precum valurile amenintatoare gata sa-l zdrobeasca. Cum era plin de curatie, ispitele nu-i fusesera date pentru ispasirea pacatelor savarsite in trecut. Dumnezeu isi retrasese pentru o vreme Harul si-l parasise pentru a-l pune la incercare. Si a fost cu adevarat greu incercat.

 Sfantul Maxim Marturisitorul, amintind cele patru feluri de parasire din partea lui Dumnezeu pentru ispitirea noastra si scriind ca „toate felurile sunt mantuitoare si pline de bunatatea si de iubirea de oameni a lui Dumnezeu”, numeste parasirea de care a avut parte Iosif, drept una „spre dovedire”: „Alta spre dovedire, cum este la Iov si Iosif” Si intr-adevar, acest fericit barbat s-a dovedit stalp al intregii intelepciuni.

 Tot astfel si noi suntem de multe ori incercati in viata pentru a ni se face vadita libertatea, de vreme ce viata duhovniceasca inseamna lucrarea lui Dumnezeu si impreuna-lucrarea noastra. In afara libertatii si a cercarii ei, nu exista nimic bun.

 Apoi, Fericitul IOSIF a infruntat ispita venita din partea femeii lui Putifar, care-l tragea spre pacat, aratandu-si barbatia si biruinta mai cu seama in doua feluri. in primul rand, prin simtirea ca Dumnezeu este pretutindeni de fata: 

 Cum dar sa fac eu acest mare rau si sa pacatuiesc inaintea lui Dumnezeu? (Facerea 39:9)

 Ca un israelit bun si credincios simtea totdeauna prezenta lui Dumnezeu. In al doilea rand, prin fuga. Si-a lasat haina si a fugit din acel loc al ispitirii. Scrie sfintitul imnograf: 

 A doua Eva afland sarpele pe egipteanca, se nevoia sa impiedice pe Iosif prin cuvinte; dar el, lasandu-si haina, a fugit de pacat. Si, fiind gol, nu s-a rusinat, ca si cel intai-zidit mai inainte de calcarea poruncii.

 Aceasta intelegere vadeste modul ortodox in care trebuie sa infruntam ispitele de care si noi avem parte, mai cu seama pe cele trupesti. Simtirea prezentei lui Dumnezeu poate zadarnici toate atacurile celui viclean. Tot astfel lucreaza si simtirea ca vom fi despartiti in vesnicie de Dumnezeul iubirii: trairea iadului si a osandei vesnice sunt arme eficiente de lupta impotriva celui viclean. De multe ori insa trebuie sa ne si silim pe noi insine, iar uneori chiar sa alegem fuga. O astfel de fuga nu inseamna lasitate, asa cum obisnuiesc oamenii s-o numeasca, ci este barbatie, intelepciune. Aceasta intrucat intelegem bine faptul ca, bazandu-ne doar pe propriile noastre puteri, suntem cu totul slabi si neputinciosi a-l birui pe vrajmasul cel viclean si uneltitor de multe mestesugiri, care isi face prieten in lupta trupul nostru razvratit.

 Egipteanca, adica femeia lui Putifar, a tinut haina lui Iosif, insa in nici un chip nu i-a fost cu putinta sa-l tina si pe Iosif insusi, care a scapat din mainile ei. Referitor la aceasta, Sfantul Maxim Marturisitorul face urmatoarea observatie: la inceput, atrage atentia asupra faptului ca porunca lui Hristos nu este un cuvant de mica insemnatate, ci il ascunde inlauntrul ei pe Hristos, iar cum Hristos este nedespartit de Tatal si de Duhul Sfant, de aceea inlauntrul poruncilor Se ascunde totdeauna in chip tainic Sfanta Treime. Cuvintele poruncilor sunt acoperaminte, adica vesminte ale Cuvantului. Cand omul ajunge sa-si curateasca mintea si trece dincolo de aceste valuri, il vede atunci, pe cat ii este cu putinta, pe Cuvantul Care i-L arata pe Tatal.

 De aceea, cel ce doreste sa vina la partasia cu Dumnezeu nu trebuie sa ramana la cuvinte si, astfel, sa lase sa-i scape Cuvantul, asa cum s-a intamplat cu egipteanca, care a ramas cu hainele, in vreme ce Iosif i-a scapat. 

 De aceea e de trebuinta ca cel ce cauta cu evlavie pe Dumnezeu sa nu fie retinut de nici o litera, ca nu cumva sa primeasca in locul lui Dumnezeu cele din jurul lui Dumnezeu, adica sa imbratiseze in chip gresit, fara sa-si dea seama, in locul Cuvantului literele Scripturii. Caci Cuvantul scapa mintii, care crede ca prin valuri a prins pe Cuvantul cel netrupesc, asa cum Egipteanca n-a apucat pe Iosif, ci vesmintele lui.

 In acord cu intreaga invatatura a Sfintilor Parinti, Sfantul Maxim arata aici ca trebuie sa inaintam catre vederea Cuvantului Care Se ascunde indaratul cuvintelor Scripturii.

 Nu este de ajuns numai studiul cel din afara al Scripturii, nici memorarea unor pasaje din cuprinsul ei. Toti ereticii fac aceasta. Pentru a putea ajunge sa cuprindem duhul Scripturii trebuie sa traim viata cea tainica a Bisericii Ortodoxe, trebuie sa ajungem, adica, la teoria, la contemplatie, vederea-lui-Dumnezeu. Aceasta intrucat, potrivit Sfintilor Parinti, adevarata cunoastere a Scripturilor este contemplare, vedere («decupla»). Iar aceasta vedere sau luminarea mintii este urmare a curatirii inimii de patimi.

 Fara urmarea parcursului ortodox de tamaduire, omul nu poate fi hranit de cuvantul cel vesnic al lui Dumnezeu si nu-L poate vedea pe Dumnezeu. Va tine vesmintele, dar nu si pe Cuvantul. Va ramane cu valurile care-L acopera, dar nu si cu Dumnezeul Cel Viu.

 De asemenea, Iosif, singur si gol, dupa ce si-a lepadat hainele, a izbandit sa scape de ispita si sa devina „conducator drept si impartitor de grane". Cuviosul Nil Ascetul, vorbind despre greutatile pe care ni le pricinuiesc in viata duhovniceasca detinerea multor bunuri materiale, scrie ca daca vrem sa sporim, trebuie sa ne dezbaram de bunurile materiale. „Pentru ca", scrie Sfantul Nil, „cel gol e greu de prins, sau chiar cu neputinta de prins de cei ce ii intind curse. Daca Iosif ar fi fost gol, n-ar fi avut de ce sa-l prinda Egipteanca, pentru ca spune dumnezeiescul cuvant ca l-a prins de vesmintele lui, zicandu-i: «culca-te cu mine!» Iar vesmintele sunt lucrurile trupesti, prin care prinzand placerea pe cineva il atrage la ea.  Asa cum atletii intra goi in stadionul de lupta, si asa cum diavolul insusi este gol, tot astfel, spune Sfantul Nil:  Sa ne dezbracam deci, rogu-va, de toate, caci vrajmasul ne asteapta la lupta gol.

Desigur, acest indemn se adreseaza indeosebi monahilor, care trebuie sa se lepede de toate pentru a urma viata cea monahiceasca. Iar cand spunem toate, intelegem orice bogatie, materiala sau duhovniceasca. Aceasta intrucat, daca monahul se leapada de bogatia materiala, dar pastreaza asa-numita bogatie intelectuala (simtul inteligentei, al capacitatii etc.), nu poate sa se supuna Parintilor duhovnicesti si, prin urmare, nu se poate mantui.

 La masura cuvenita, aceasta se poate intampla insa cu toti crestinii, in sensul ca nu trebuie sa se alipeasca de bunurile materiale si nu trebuie sa astepte prin acestea sporirea, fiindca astfel ajung la o forma de idolatrie. Traiesc, fara sa inteleaga, un fel de fetisism.

 Din pacate, observam in epoca noastra ca multi vor sa traiasca crestineste, sa urmeze simplitatea poruncii evanghelice, dar sunt legati prin bunurile materiale pe care le au. Cautam mereu sa ne sporim bunurile si traim cu o mentalitate capitalista, care la temelia ei este idolatra. Dam prilej oricarei egiptence sa ne tina legati de pamant. Si atunci numai o minune poate sa ne izbaveasca de aceasta stapanire tiranica.

 Fie ca INTELEPTUL si PREAFRUMOSUL IOSIF, care IL PreInchipuieste pe HRISTOS, sa ni se faca pilda de urmat, ca si noi sa ducem viata cea intru HRISTOS, sa ne facem robii lui Hristos, si atunci, ca toti atletii duhovnicesit, vom fi proslaviti,caci:

Dumnezeu da slugilor Sale cununa nestricacioasa!

Sa pasim impreuna cu Mantuitorul Hristos pe drumul ce duce spre Golgota

sursa:crestinortodox.ro

sursa foto:imgur.com 

Film: viata FERICITULUI IOSIF cel PREAFRUMOS - Partea 1

Film: viata FERICITULUI IOSIF cel PREAFRUMOS - Partea  a 2-a

Film: viata FERICITULUI IOSIF cel PREAFRUMOS - Partea  a 3-a

Film: viata FERICITULUI IOSIF cel PREAFRUMOS - Partea  a 4-a

Tu insa, cand te rogi, intra in camara ta si, inchizand usa...

      Tu insa, cand te inchini DOMNULUI, intra in camara ta si, inchizand usa, roaga-te Tatalui tau Ceresc, Care este intru ascuns; si Tatal tau, Care vede intru ascuns, iti va rasplati la aratare. 

Evanghelia dupa Matei / Capitolul 6: 6

†

 

   Pentru multi crestini din ziua de azi, „rugaciunea” inseamna mai putin, decat participarea la un serviciu sacru sau o meditatie comunala. Rugaciunea personala a disparut, sau a facut loc diferitelor forme de „meditatie”. Este de la sine inteles pentru oamenii biblici, ca si pentru parintii bisericii, nu numai sa asiste in mod regulat si la ore stabilite la rugaciunea comuna a tuturor credinciosilor, ci, pe langa asta, sa se retraga la fel de regulat pentru a avea o rugaciune personala.

 Deci, in ceea ce priveste Domnul nostru Iisus Hristos, in viata lui pamanteasca crestinii au vazut intotdeauna un exemplu de orientare si indrumare, auzim ca el a fost un participant frecvent la sarbatorile de Sabat din sinagogile din Palestina si faptul ca, in copilarie, el a participat la un pelerinaj la Ierusalim in timpul festivalului. Orice evreu devotat trebuie sa fi avut o atitudine similara la acea vreme.

  Hristos avea in mod evident obiceiul de a se ruga regulat, respectiv singur. Pentru aceasta convorbire cu totul personala cu Tatal Sau Ceresc, El se retragea de preferinta „in locuri pustii” sau „singur pe un munte”.
Cand se roaga, El se retragea si dintre multimile la care se stia totusi trimis, si chiar dintre ucenicii Sai, care il insoteau de altfel in mod statornic. Chiar si in gradina Ghetsimani, unde i-a luat totusi cu Sine, El i-a lasat in urma pe ucenicii Sai cei mai apropiati, pe Petru si pe cei doi fii ai lui Zevedei, si s-a indepartat de ei „ca la o aruncatura de piatra” - adica in afara distantei de unde putea fi auzit - pentru a-Si preda cu totul singur vointei Tatalui inima Sa infricosata pana la moarte.

 Iar ceea ce a facut El insusi vreme de o viata i-a invatat in mod expres sa faca si pe ucenicii Sai. impotriva unui obicei pios larg raspandit in epoca, acela de a ramane in locurile publice si in colturile strazilor atunci cand semnalul goarnei anunta inceputul jertfei de dimineata si de seara la Templu, Hristos poruncea retragerea la rugaciune in „camara” cea mai ascunsa a casei, acolo unde numai „Tatal ascuns” poate vedea si auzi.

 Apostolii si, dupa ei, sfintii Parinti au facut la fel. Ii vedem pe Petru si pe Ioan urcandu-se la Templu „la ceasul al noualea al rugaciunii”, vedem si intreaga comunitate primara „staruind intr-un suflet in rugaciune”, precum il vedem si pe Petru singur „urcand la ceasul al saselea pe acoperis sa se roage”. Dupa cum se vede, ne putem ruga in orice loc in care ne-am afla. Insa atunci cand vrem sa ne dedicam rugaciunii personale, putem cauta un loc potrivit pentru aceasta. Petru se afla in calatorie si de aceea, pentru a fi singur, i-a ramas doar alegerea acoperisului plat al casei in care era oaspete.

 Intr-o epoca in care pentru un crestin a se ruga zilnic era inca un lucru de la sine inteles, Parintii se ocupa si de chestiunea locului potrivit pentru aceasta rugaciune personala.

 Despre locul [rugaciunii] trebuie stiut ca, atunci cand ne rugam corect, orice loc este potrivit pentru rugaciune. Fiindca „in orice loc”, zice Domnul, „imi veti aduce tamaiere drept jertfa” si: „Vreau ca oamenii sa se roage in orice loc”.

 Pentru ca fiecare sa-si poata aduce rugaciunile sale in liniste si fara distragere, exista si o prescriptie ca fiecare sa isi aleaga in casa sa locul cel mai sfant si [acolo]... sa se roage.

 Primii crestini - si de asemenea si primii monahi ai pustiei Egiptului - rezervau in fapt, atunci cand era cu putinta, un anumit spatiu al casei lor, de obicei linistit si orientat intr-un anumit mod, pentru a-si aduce acolo rugaciunile private. Camerele de rugaciune sau „oratoriile” primilor Parinti ai pustiei Egiptului degajate de cateva decenii din nisipul pustiei pot fi recunoscute deci ca atare. Asta fireste nu ii impiedica pe crestini, continua Origen, sa se roage de preferinta si acolo unde credinciosii se aduna, cum e si firesc, intrucat [acolo] langa multimile credinciosilor stau atat puterile ingeresti, cat si „taria Domnului nostru” si Mantuitorului insusi, apoi si duhurile sfintilor si, dupa cum cred, si cele ale celor deja adormiti, ba chiar ale celor ce sunt inca in viata, chiar daca modul in care sunt de fata acestia nu poate fi redat usor.

 Parintii aveau la inima avertismentul lui Hristos fata de orice etalare publica a evlaviei proprii, adica fata de „fatarnicie”, acel viciu subtil tocmai al celor „evlaviosi”.

 Rugaciunea in piete duce la cautarea slavei desarte, dar cel ce lupta cu aceasta se roaga in camara sa.

 Stim din multe relatari ca Parintii pustiei isi dadeau intreaga osteneala pentru a-si exercita lucrarea ascetica - inclusiv rugaciunea lor - in ascuns in toate imprejurarile. Exemplul lui Hristos si al unor Parinti ne da de inteles ca aici nu era vorba numai de evitarea pacatului desertaciunii. Rugaciunea este in fiinta ei cea mai profunda un „dialog al mintii cu Dumnezeu”, in care prezenta altora poate duce la imprastiere.

 A zis avva Marcu, avvei Arsenie:
„De ce fugi de noi?”
Atunci batranul i-a zis:
„Dumnezeu stie ca eu va iubesc. insa eu nu pot sa fiu cu Dumnezeu si in acelasi timp cu oamenii. Sus miile, zecile de mii, de ingeri au numai o singura vointa, oamenii insa au multe vointe. -Nu pot sa-l las pe Dumnezeu si sa ma duc la oameni.”

 Totusi pericolul imprastierii prin prezenta altora, la care trebuie sa luam seama si in rugaciunea comunitara, nu este inca motivatia ultima a dorintei de singuratate a adevaratului rugator. in faptul de „a fi impreuna cu Dumnezeu” de care vorbeste Arsenie, intre Creator si creatura Lui se petrec lucruri care in esenta nu sunt menite unor ochi si urechi straine.

 Un frate s-a dus la chilia avvei Arsenie in Sket.
A privit pe fereastra si l-a vazut pe batran cu totul ca in foc. Fratele insa era vrednic sa vada aceasta. Si dupa ce a batut la usa, batranul a iesit afara si l-a vazut pe frate infricosat si i-a zis: „Bati de multa vreme? N-ai vazut ceva?” Iar el a raspuns: „Nu.” Si dupa ce a vorbit cu el, l-a slobozit.

 Aceasta tainica „rugaciune de foc” ne este cunoscuta si de la alti Parinti; vorbeste de ea Evagrie, la fel si Ioan Cassian. Timpul acestei rugaciuni este mai cu seama noaptea, a carei obscuritate sustrage lumea vizibila ochilor nostri; locul ei este „pustia” adanca, „muntele inalt” care ne separa de toate, iar acolo unde acestea nu sunt accesibile, „camara” ascunsa.

⏩   Sunt doua cai de a ajunge la Dumnezeu

Ieroschimonah Gabriel Bunge

Fragment din cartea "Practica rugaciunii personale dupa traditia sfintilor Parinti sau „Comoara in vase de lut”

sursa:crestinortodox.ro

Citeste viata Sfantului Cuvios Ioan Colibasul.

   Citeste viata Sfantului Cuvios Ioan Colibasul.

†

 

   Sfantul Ioan Colibasul a fost un tanar cuvios care a trait in secolul al V-lea. Numele de "Colibasul" a fost dat sfantului datorita faptului ca, vreme de peste trei ani, a locuit intr-o coliba smerita, la poarta casei parintesti. 

Biserica Ortodoxa il praznuieste pe Cuviosul Ioan Colibasul in ziua de 15 ianuarie.

Din pruncie, iubind cu caldura pe Domnul, lumea si cele frumoase ale lumii ai parasit si ai sihastrit, in chip desavarsit; ti-ai ridicat coliba inaintea portilor parintilor tai; zdrobit-ai cursele demonilor, preafericite; pentru aceasta, dupa vrednicie, Hristos te-a preamarit, Cuvioase Ioane. Ravnind, intelepte, saracia ce nu se fura, ai urat bogatia parintilor tai. Si, avand Evanghelia in mainile tale, ai urmat lui Hristos Dumnezeu, preacuvioase Ioan, rugandu-te neincetat pentru noi toti.

 Sfantul Ioan Colibasul a trait pe la jumatatea secolului al V-lea, in vremea domniei imparatului Leon I cel Mare (457-474), in cetatea Constantinopol. Parintii sai, generalul Eutropie si Teodora, care duceau o viata crestineasca deosebita, au primit de la Dumnezeu trei copii. Doi copii lucrau deja, ca si tatal lor, in slujba imparatului, iar al treilea, numit Ioan, sporea cu invatatura si cu rugaciunea. Spre a-l indemna si mai mult in iubirea de Dumnezeu, tatal lui Ioan i-a daruit acestuia o Evanghelie ferecata cu aur.

  Intr-o zi oarecare, s-a oprit la casa generalului un monah deosebit, care calatorea spre Ierusalim, venit tocmai dintr-o manastire din Bitinia, Asia Mica, numita "a achimitilor", adica a celor "neadormiti", care privegheau neincetat. Afland despre randuiala cea minunata a manastirii amintite, tanarul Ioan s-a inteles cu monahul ca, la intoarcere, sa treaca din nou pe la ei, spre a-l lua cu sine.

 Astfel, inca tanar fiind, Ioan a plecat din scoala unde invata carte, fara stirea parintilor si a invatatorilor, si s-a dus in acea manastire din Bitinia, unde monahii duceau o viata duhovniceasca inalta. Dupa sase ani de nevointe aspre, tanarului Ioan a inceput sa ii fie dor de parintii si fratii sai. Astfel, cu binecuvantarea staretului, el a pornit spre casa parinteasca.

 Pe drum, insa, Cuviosul Ioan a intalnit un barbat sarac, imbracat in zdrente, cu care si-a schimbat hainele, pentru a nu fi recunoscut nici chiar de parintii sai. Ajungand la casa parinteasca, Ioan a petrecut vreme de trei ani, la una dintre portile acesteia, ca si saracul Lazar, petrecand in smerenie si rugaciune. Fara a spune cuiva cine este, Ioan nu a vrut sa intre in casa parinteasca, ci a primit a locui langa poarta, intr-o coliba smerita.

 Slujitorii, care altadata il avusesera peste ei, acum, de multe ori isi bateau joc de el. Dupa trei ani, Sfantul Ioan Colibasul s-a imbolnavit si, cunoscand ca avea sa treaca la cele vesnice, a cerut sa fie dus in casa. Atunci, vazand parintii sai Evanghelia cea ferecata cu aur, au cunoscut ca acela era fiul lor, cel care fugise in manastire. Dupa cateva ceasuri, Sfantul Ioan a adormit in Domnul. Apoi, parintii sai l-au ingropat langa poarta, in locul unde se afla coliba cea smerita, iar peste mormantul sau au zidit o bisericuta.

  Biserica au inzestrat-o cu jumatate din averea lor, iar cealalta parte au impartit-o saracilor, ca sa fie si pomul asemenea rodului. Astfel s-a aratat copilul inteleptitor al parintilor sai, aratand Dumnezeu ca nu numai copiii sunt datori a pazi poruncile parintilor lor, ci si ei, pe ale copiilor lor, cand cererile lor vor fi dupa Dumnezeu.

 Vietuind ei bine si cu viata imbunatatita, s-au dus in Imparatia cerului, iar acum se veselesc vesnic cu preacuviosul lor fiu si cu toti sfintii. Apoi, au fost si ei ingropati in biserica cea zidita de dansii, pe mormantul fiului lor.

Troparul Sfantului Cuvios Ioan Colibasul
Glasul 4

Din pruncie iubind cu caldura pe Domnul, lumea si cele frumoase ale lumii ai parasit si ai sihastrit in chip desavarsit; ti-ai ridicat coliba inaintea portilor parintilor tai; zdrobit-ai cursele demonilor, preafericite; pentru aceasta pe tine, Preacuvioase Parinte Ioan, Hristos dupa vrednicie te-a preamarit.

Condacul Sfantului Cuvios Ioan Colibasul
Glasul 2

Cele de sus cautand...

Ravnind, intelepte, saracia ce nu se fura, ai urat bogatia parintilor tai. Si avand Evanghelia in mainile tale, ai urmat lui Hristos Dumnezeu, Preacuvioase Parinte Ioan, rugandu-te neincetat pentru noi toti.

sursa:crestinortodox.ro

Cum sa dobandim mantuirea? Din cartea "Sfintii Parinti"

    Cum sa dobandim mantuirea?

Margaritare din cartea "Sfintii Parinti despre cum sa dobandim mantuirea"

†

  

Calea cea dreapta a mantuirii omului se cunoaste dupa rabdarea ispitelor si implinirea permanenta a poruncilor.

Cel ce fuge de rabdare, unul ca acela fuge de mantuire.

   Trebuie sa rabdam toate ispitele si incercarile, asa cum a rabdat Mantuitorul, si nu doar sa le rabdam, ci si cu bucurie sa le primim pe acestea. Doar atunci vom dobandi mantuirea - ascultand de Domnul intru rabdare si indurare.

Scris este: RUGATI-VA

   🇸cris este: RUGATI'VA. Sa nu ne multumim cu o singura rugaciune pe zi, ci sa cautam sa'I cerem lui Dumnezeu putere sa ajungem la rugaciunea ne'ncetata.

†

Ieşirea☧    Capitolul 8.8 Faraon i'a chemat atunci pe Moise şi pe Aaron şi a zis:

 Rugati'va Domnului pentru mine sa’ndeparteze broastele de la mine si de la poporul meu, iar eu ii voi da drumul poporului, ca sa'i jertfeasca Domnului!

 8.28 Zis-a Faraon:

 Bine; am sa va las sa iesiti, ca sa'i aduceti jertfa Domnului, Dumnezeului vostru, in pustie; dar sa nu va’ntindeti a merge prea departe. Rugati'va dar Domnului pentru mine!

Tropare si Condace de obste ale Sfintilor

Tropare

si

Condace

de obste ale Sfintilor

†

: Tropar
Scurta cantare bisericeasca de lauda in cinstea unui sfant sau a unui eveniment religios

: Condac
Cantec bisericesc scurt prin care se aduc laude unui sfant sau se arata insemnatatea unei sarbatori

 

 Troparele si condacele de obste ale Sfintilor sunt cantari ale Bisericii pentru sarbatorile Sfintilor. Ele se numesc de obste pentru ca se canta, dupa caz, la sarbatoarea oricarui Sfant sau Sfinte pentru care nu sunt tropare sau condace special alcatuite redate in cartile de cult, dupa cum urmeaza: 

~*~

   La un prooroc

Tropar, glasul al 2-lea:

    Praznuind pomenirea proorocului Tau (...), Doamne, printr-insul Te rugam, mantuieste sufletele noastre.

Condac, glasul al 4-lea :

    Luminandu-se cu Duhul curat, inima ta vas de proorocie prea luminat s-a facut, pentru ca mai inainte ai grait cele ce erau departe, ca si cum ar fi fost acum. Pentru aceasta te rog pe tine, fericite (...), marite, pe Hristos Dumnezeu roaga-L neincetat pentru noi toti.

~*~

La un Apostol

Tropar, glasul al 3-lea:

    Apostole Sfinte (...), roaga pe milostivul Dumnezeu ca sa daruiasca iertare de greseli sufletelor noastre.

Condac, glasul al 4-lea :

    Ca pe o stea luminoasa, Biserica totdeauna te-a agonisit pe tine, Apostole (...), cu minunile tale cele de multa daruire luminandu-se. Pentru aceea strigam lui Hristos : Mantuieste pe cei ce cu credinta cinstesc pomenirea Apostolului Tau, ca un milostiv.

Fii foarte atent cu mintea ta, nu o impovara cu tristetea si cu probleme inutile "Cuvintele batranilor"

   Fii foarte atent cu mintea ta, nu o impovara cu tristetea si cu probleme inutile / fragment din cartea "Cuvintele batranilor"

†

 

   Batranul Ieronim le repeta mereu fiilor sai duhovnicesti: 

„Fiti atenti la mintea voastra. Nu o inrobiti cu nimic. Eu insumi regret ca am construit biserici, ca mi'am inrobit mintea cu multe griji si am impiedicat'o sa se roage". 

Si adauga: 

„Fiti foarte atenti cu mintea voastra. Nu o impovarati cu tristetea si cu probleme inutile. Cand apa este curata si linistita, tu vezi pana-n adancime si poti observa chiar si o pietricica. La fel este si cu mintea".
 

 Paza mintii este o conditie a rugaciunii. Batranul Iosif Isihastul, cu bogata experienta din Sfantul Munte, zicea: 

„O rugaciune fara atentie si trezvie este o pierdere de timp, o munca fara rasplata. Noi trebuie sa fim atenti asupra simturilor, a celor launtrice si a celor din afara. Caci fara aceasta atentie, mintea si puterile sufletului se raspandesc in lucruri desarte si obisnuite - ca si apa murdara ce curge pe drum. Nimeni nu se poate ridica spre inaltimi, daca nu uraste lucrurile pamantesti. Adesea ne rugam si mintea noastra se imprastie la lucrurile ce-i plac, este atrasa de obisnuit. De aceea trebuie sa ne sfortam pentru a ne reculege si a fi atenti la cuvintele Rugaciunii".

 Referitor la mintea care se imprastie in timpul rugaciunii, Batranul Ieronim zicea: 

„N-are importanta ca mintea scapa adesea, departe de rugaciune si de cuvintele pe care le pronuntam. Sa fim atenti insa ca noi sa nu ne imprastiem! Ea va reveni. Mintea se aseamana cu un pui mic. El fuge incoace, fuge incolo, nu ramane aproape de mama lui, care este legata de un loc. Dar cand s-a obosit, el revine sa se odihneasca si sa doarma la picioarele ei".

 In timpul rugaciunii ni se perinda in minte chipul diferitelor persoane. Ieronim, Batranul din Egina, dadea sfatul: 

„Daca o persoana, oricine ar fi, se interpune intre tine si Hristos, respinge imediat aceasta imagine. Caci ea rapeste mintea care trebuie sa fie intreaga la Dumnezeu"

 Asupra lucrarii mintii, Batranul Iosif zicea: 

„Mintea hraneste sufletul. Tot ce ea aude sau vede, bun ori rau, face sa coboare in inima, care este centrul puterilor spirituale si fizice ale omului".

„Cand mintea omului se purifica si se ilumineaza - caci ea are propria sa iluminare, independenta de harul divin, cu ajutorul caruia, cum zic Parintii, ea vede mai departe decat dracii - ea primeste, in plus, iluminarea harului divin, pana acolo incat acesta poate locui constant in ea si-i acorda vedenii si contemplatii. Daca omul are dorinta de a vedea si invata cateva lucruri ce-l intereseaza, poate sa ceara acestea in rugaciune; harul va lucra pentru a-i implini cererea."

Parintele Dionysios Tatsis

sursa:crestinortodox.ro

Iubirea de frumusete „Filocalia” detalii

Detalii despre Filocalie, "Iubirea de frumusete".

†

 Anul acesta se implinesc 240 de ani de la publicarea primei editii a Filocaliei. In spatiul romanesc, Sf. Paisie de la Neamt, unul dintre sfintii anului comemorativ, este cel care a ajutat la raspandirea acestor scrieri.

sursa foto:basilica.ro

  Cuvantul “FILOCALIE” inseamna “IUBIRE DE FRUMUSETE” sau am putea zice foarte bine si “IBIRE DE BINE“. Filocalie inseamna in special iubire de frumos, de frumusete spirituala, de frumusete dumnezeiasca ( In limba greaca “calos” inseamna frumos, “filos” inseamna iubitor: iubirea de frumos ).

Filocalia este o culegere de scrieri ale Sfintilor Parinti care au scris scrieri din care poate cineva, care doreste, sa invete cum sa'si curateasca sufletul, cum sa ajunga la luminarea sufletului, la iluminare, si cum sa urmareasca desavirsirea, desavirsirea fiind un rezultat.

Istoria scrierilor amintite se deschide prin cel mai fecund scriitor crestin al secolului al III-lea. Origen, denumit „omul de otel al scrierilor teologice”, a lasat posteritatii peste sase mii de suluri sau volume dedicate teologiei crestine, o opera care nu a mai fost egalata pana astazi. Desi condamnat pentru cateva scapari dogmatice, Origen a adus in istoria crestina genul antologiei crestine, dezvoltate mai tarziu de catre Sfintii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Grigorie de Nyssa si Ioan Gura de Aur. Practic, cum s-a ajuns la Filocalie? Parintii au strans la un loc experientele duhovnicesti, faptele minunate, teologia si sfaturile pe care le-au vazut la sfintii lor contemporani, o culegere de ganduri si fapte indreptate spre Dumnezeu. Asadar, de la an la an, de la epoca la epoca, au fost adaugate marturiile sfintilor care l-au cautat in linistea rugaciunii pe Dumnezeu: Maxim Marturisitorul, Sfantul Ioan Scararul, Sfantul Isaac Sirul, Varsanufie si Ioan, Avva Isaia si Sfantul Simeon, Noul Teolog.

Intr-o perioada istorica ce se intinde pe o durata de cateva secole, Ortodoxia rasariteana isi crease un adevarat tezaur, o mostenire a sfintilor. Cu toate acestea, diferitele traditii, distanta fizica intre centrele crestine, limbile in care au fost retinute de catre istorie au facut ca sa fie resimtita nevoia unei colectii comune, unitare. Acest lucru a fost realizat in secolul al XVIII-lea, de Sfantul Nicodim Aghioritul (1749-1809) si, mai apoi, de episcopul Macarie din Corint (1731-1805). Acestia au strans toate marturiile intr-o singura colectie, care a vazut lumina tiparului la Venetia, in 1872, sub numele de Filocalia sfintelor nevointe ale desavarsirii.

Iata ce scria Sfantul Paisie despre munca sa la prima Filocalie din lumea ortodoxa: 

„Vazand in fratimea noastra mare foame de cuvantul lui Dumnezeu, punandu'mi nadejdea in Domnul care intelepteste orbii, m'am hotarat sa aduc la lumina Sfanta Filocalie a Rasaritului. Astfel, am indreptat din limba elineasca in cea slavona si moldoveneasca urmatoarele carti ale lui Isihie, a lui Diodah, ale lui Macarie, Filothei, Nil, Talasie, Grigorie Sinaitul si Simeon Noul Teolog. Iar cartea Sfantului Isaac Sirul, in traducerea slava am indreptat'o un an intreg, verificandu'o dupa cel elinescu si dupa cea limba moldovlaheasca. Daca'mi va ajuta Dumnezeu, caci sunt aproape orb si fara vedere, sa ma ostenesc a gati dumnezeiasca Filocalie a Svintelor nevointe”.

 Citeste tot articolul pe doxologia.ro

👉  Filocalia, vol.1 (Scrierile Sfintilor Parinti) PDF