Cu TREI ZILE DE BUNATATE se rezolva orice problema aveti

 

†

O istorioara de folos, spusa de un monah.
Pentru cei ce sunt sinceri cu ei insisi si isi vad greselile, un remediu universal:  cu TREI ZILE DE BUNATATE se rezolva orice problema ati avea.

Va spun asadar, doar o mica istorioara adevarata, graita de un monah... 

Cu TREI ZILE DE BUNATATE
se rezolva orice problema aveti

Era o batranica care simtea o durere in tot corpul fara sa poata spune exact care-i locul care o doare cel mai tare. Se tot freca ea cu unguente si tot felul de unsori puternic mirositoare, dar degeaba. Se gandi sa-si puna la borcan niste buruieni stiute numai de ea: Brusture, Urzica, Galbenele, Valeriana, Musetel, Salvie, Tataneasa, Busuioc si Rostopasca. Sa stea acolo la macerat si apoi sa se frece cu ele, ca bolnavii de reumatism… Da, asa va face! Sigur o sa-i treaca toate durerile cu leacuri babesti.

~*~

Vestea ca are cancer o ameti ca o muscatura de sarpe! Era o femeie voinica, inca in putere, manca bine, dormea adanc, inca avea putere sa munceasca la camp… cum s-o fi strecurat boala asta in trupul ei?Un timp refuza sa creada asta, dar intr-o zi ii spuse baiatului ei ca „lucruri neobisnuite se petrec in corpul ei” – nu putea exprima in cuvinte, dar ceva nu era in regula, corpul ei nu mai avea putere, si-l ruga s-o duca la un medic, undeva la oras. Baiatul sari imediat in cautarea unor medici priceputi, dar cel mai mult se incredea in Dumnezeu. In El isi pusese toata speranta.

Asa ca, intr-o zi, porni spre o manastire vestita impreuna cu mama sa. Auzise de un calugar batran care tamaduia numai cu ierburi culese de mana lui. Cand i-a vazut chipul, baiatul a avut deodata incredere in el. Chipul lui era ca o rasuflare in palma. Blandetea lui te fermeca pe loc. Vorbea incet si rar, si glasul sau era raza, umbra, lacrima. Recunostea natura dupa verde, iubirea dupa alb si credinta dupa albastru. Asa glumea el! Vorbele lui erau leacul potrivit pentru orice boala, pentru ca in cuvintele lui era putere. Cu mare greutate, desprinzandu-se de farmecul creat de calugar, baiatul isi spuse durerea lui, cu increderea ca sigur se va gasi un leac din plante, o fiertura care sa-i vindece mama. Asa gandea si batranica: sigur o va scapa de boala calugarul acesta cu fata luminoasa! Numai ca omul lui Dumnezeu privi lung spre cei doi, isi cantari bine spusele si, cu multa blandete, zise:

– Din pacate, aceasta boala nu se va vindeca cu buruieni!

– Dar cu ce, Parinte? intreba increzator baiatul.

– Aceasta boala va trece cu altfel de leacuri: cu apus de soare, cu cantec soptit si cu ras de copil.

Batrana isi duse mana dreapta la gura nedumerita. Cum asa? Ce vorbe-s astea? Ce cantec, ce ras? Isi bate joc de ea? Lacrimi amare ii curgeau pe obraz. Pentru asta batuse ea atata drum?! Si atata osteneala pana in varful muntelui…

Fara sa mai poata rabda, iesi din chilia calugarului cu pasii inapoi, intr-o continua aplecare, garbovita de neintelesul ce se abatuse asupra sa. Fara sa se sperie, baiatul ceru amanunte. Intreba ce si cum sa faca, pana cand totul capata un inteles deplin. Intr-un tarziu se departa de calugar si porni cu mama sa spre casa. In masina ii spuse cu un ton potolit:

– Trei zile de bunatate, mama! Asa zice ca te vei vindeca.

– Cum asa? intreba ea.

– Adica trei zile sa canti intr-una, sa zambesti incontinuu…

– Ce sa fac?! intreba aiurita femeia.

– Sa zambesti ca la venirea primaverii, cand vezi pomii ca inmuguresc! Sau cand vezi matale ca a dat firul ierbii, sau ca a incoltit ce ai semanat: ceapa, usturoiul.

– Aha, zise batrana pe ganduri.

– Si in astea trei zile sa ierti pe toata lumea, orice ti s-ar intampla. Oricine ti-ar face orice suparare, tu sa-l ierti! Sa fii plina de ingaduinta si de rabdare. Daca nu reusesti trei zile la rand, o iei de la capat, pana iti reuseste deplin.

– Trei zile?

– Trei zile! spuse baiatul. Trei zile de bunatate!

– O fi greu? intreba batrana.

– Nu cred, raspunse el pe ganduri.

~*~

Pe drumul catre casa, femeia se gandea la vorbele calugarului.

„Apus de soare”! Apai de cate ori nu se uita ea la camp la cer, de multe ori, dar fara bucurie, fara speranta, asa, ca in toate zilele. Acum se gandea ca numai in copilarie se uita la apusul de soare cu veselia si fericirea pe care ti-o dau anii! Uitase de mult sa mai priveasca linistita si calma apusul de soare. In mintea ei erau numai socoteli, prajini de pamant de cules, de semanat, de prasit. Oh, Doamne! Peste acest oftat veni amintirea si mai dureroasa a cantecului soptit. Auzi, „cantec soptit”, adica sa nu canti asa, in gura mare, sa te auda tot satul, ci doar soptit, sa te auzi numai tu si sufletul tau, obosit, ofilit, insetat de frumos! De cand nu mai cantase ea, si ce voce frumoasa avea, de se oprea tot satul sa o asculte. Uitase sa mai cante! Nu mai avea timp de cantat, si inca soptit. Dar daca trebuie… o va face! Va canta, va privi apusul… va zambi! Dar de unde sa faca ea rost de ras de copil? De avut, avea ea nepoti, dar niciodata nu-i trecuse prin cap sa-i faca sa rada! Sa aiba ce manca, ce imbraca, ca viata-i grea, bani nu sunt, pensiile-s mici – ce, nu se stie? Cum sa faca ea un copil sa rada? Si cum o sa se vindece ea fiind trei zile plina de bunatate, de ingaduinta, de blandete si de iertare? Nu, hotarat lucru, nu era usor ce i se cerea! Dar va incerca!

Odata ajunsa acasa, i se paru potrivit sa se roage pentru putere de la Dumnezeu in lupta aceasta ciudata. Si, intr-o dimineata, si-a luat indemn si a inceput sa cante! Usor, soptit, cum se canta un cantec de leagan. Glasul sau capata inflexiuni noi, melodioase, cristaline. Termina tot cantecul si-l relua de la prima strofa. Ii placea glasul sau curat, tineresc. Si, culmea! Se simtea bine! Si plina de bucurie. Nu crezuse, dar era adevarat! Cantecul o facea sa uite de boala.

Intr-o alta zi incepu sa priveasca apusul de soare altfel decat il privise vreodata. Se bucura ca inca il mai poate vedea. Ca e atata frumusete in jurul ei pe camp, incat simtea cum verdele crud al campului ii intra in suflet si-i tamaduieste tot amarul si tot necazul! Fara sa inteleaga cum, se surprinse fericita. Si inima ei o impingea sa cante. Si canta! Si cantecul ei se impletea cu apusul de soare pana cand deveneau una, si bucuria ei era deplina.

Incepu apoi sa se gandeasca mai mult la viata ei, sa si-o puna in ordine, sa analizeze ce facuse rau si ce bine. Si, dintre toate, cel mai vinovat i se parea ca nu se apropiase de copiii sai, de nepoti. Nu stia sa-i faca sa rada, nici macar sa zambeasca. Nu te puteai apropia de un copil decat intr-o anumita stare sufleteasca, plina de intelegere si de dragoste! Si ea nu era o bunica prea buna. Stia asta. Dar isi propuse sa inceapa cu nepotii sai. Sa-i viziteze, sa le faca cadouri, sa se intereseze de scoala lor. Reusi toate acestea si, intr-un efort suprem, isi aduna toata energia si merse la serbare la nepotica ei. Ori i se parea ei, ori chiar asa era, dar nepoata ei era parca cea mai frumoasa de acolo, si poezia parca a spus-o cel mai bine. Oricum, rochie mai frumoasa ca nepoata ei nu mai avea nimeni, de asta era convinsa! A batut din palme cel mai tare, de se uitau uimiti parintii de langa ea. „E nepoata mea! O vedeti? Ati vazut ce bine a spus poezia? E nepoata mea!”.

Era asa de bucuroasa, ca se hotari sa ramana peste noapte la copii sa le citeasca o poveste. Copiii se roteau in jurul ei de bucurie, imbiind-o fiecare cu ceva: „Vrei ceai, mamaie? Vrei o patura, mamaie?”. Ea isi puse solemna ochelarii pe nas si, cu un ton grav, le spuse ca le va citi povestea „Harap Alb”, de Ion Creanga. Sa se faca liniste! In timp ce citea despre imparatul care se imbraca in piele de urs ca sa le incerce curajul fiilor sai, cea mai mica nepotica o intrerupse si-i sopti:

– Mamaie, chiar asa e? In spatele ursului se ascunde intotdeauna de fapt Imparatul? Care vrea sa ne faca mai curajosi?

– Chiar asa, mamaie? intreba si fetita mai mare. In spatele ursului de necaz sau de boala se ascunde mana Tatalui?

Mamaia nu mai putea vorbi, ii dadura lacrimile… ca vedea ce bucurii ascunse pierduse ea departandu-se de nepoti. Intelese ca, aducand bucurie celor din jur, prin slujire si bunatate, isi daruieste ei insasi cea mai aleasa bucurie.

Ciudat era ca se simtea indemnata sa fie mai buna cu toata lumea, nu numai cu cei apropiati. Si totusi, uneori ii venea foarte greu sa-si exprime bunatatea. Intelesese un mare adevar: un gram de bunatate aratata unui semen ii cerea o sfortare omeneasca mai mare decat o zi de coasa dusa de la rasaritul soarelui pana departe, in asfintit.

La inceput incercase sa fie buna o singura zi, si ce greu i-a fost! Reusi doar doua ore, dupa care se certa din nimic cu o vecina. A doua zi reusi pana la amiaza, dar primi un telefon de la oras, de la unul din copii, si se intrista asa de tare, incat nu putu sa duca incercarea pana la sfarsitul zilei. Mai tarziu reusi doua zile pline, adica de dimineata pana seara, dar cum venea a treia zi, cum simtea o tristete si-o povara in inima. Ba o apasa singuratatea, ba gandul mortii ii dadea tarcoale, ceva reusea sa o intristeze. Si asa a descoperit ca poate sa-si alunge starea cu cantec. Si mergea! Si lupta se relua!

Cand se aseza noaptea la rugaciune, se gandea cat de mult se schimbase de cand il intalnise pe calugarul ciudat care ii vorbise, si cat de mult il intelegea ea acum. Cat de multe incercari facuse pentru numai trei zile de bunatate… Nu reusise inca trei zile pline, ci doar una, doua, doua si-o amiaza. Bunatatea ei se formase printr-o lupta aspra si dureroasa cu eu-ul ei, si doar disperarea care venea de la boala ii dadea taria sa nu abandoneze. Starea ei de sanatate ii mira pe medici, si chiar ea le spunea cu tarie ca se simte sanatoasa. Cum? Prin bunatate! De cate ori era plina de compasiune, de iertare sau de intelegere, simtea ca viata ei se leaga iar, se innoada de-acolo de unde au rupt-o necazurile, grijile si toate supararile veacului acestuia. Stia ca toate necazurile sunt unelte ale lui Dumnezeu care ii modelau viata spre sfintenie.

Se apropia postul Pastelui si batrana se gandi ca odata cu postul si rugaciunea va veni poate si izbanda in incercarea ei. Zilele au trecut unele dupa altele, mai usor, mai greu, si se trezi pe nesimtite in noaptea Invierii.

Porni cu inima usoara spre biserica din sat, cu nepotica de mana, fericita ca implinise macar o parte din ce-i ceruse calugarul. De-acum se va vindeca cu siguranta. Ajunse in biserica si, spre uimirea ei, era foarte multa lume. Toti oamenii i se pareau frumosi, luminati, curati.

Fiecaruia ii venea sa-i spuna cate o vorba buna! Ce batic frumos avea Maria! Si ce fusta frumos brodata Smaranda! Si ce frumos ii stralucea parul Ilenei! Zambea tuturor, si pentru fiecare avea un cuvant bun de spus. Era atat de fericita! In aceasta stare de adanca multumire asculta sfanta slujba a Invierii. Si, in timpul slujbei, sufletul ei se deschise, si intelese cu mintea si cu inima ca nu mai avea importanta daca se vindeca sau nu, si ca nu mai conta daca reusea sau nu sa fie trei zile plina de bunatate. Incercarea insasi avea in ea samanta vindecarii prin iertare si iubire. Zambi ascuns, si fata ei se lumina de o bucurie tainica, ca si cum ar fi descoperit o comoara ascunsa de veacuri. Intelese ca nu trebuie sa fie buna ca sa se faca sanatoasa, nu ca sa-i reuseasca un lucru sau altul, ci din recunostinta pentru multa bunatate cu care a inconjurat-o Dumnezeu cat timp traise! Bunatatea ei nu izvora din educatie sau cultura, ci era un reflex al bunatatii Domnului, Care suferise pe cruce pentru ca ea sa aiba parte de iertare si iubire.

Slujba se termina si ea iesi afara din biserica multumita de bucuria de care-i facuse parte Dumnezeu in aceasta noapte sfanta. Porni spre casa, convinsa ca viata ei se schimbase odata pentru totdeauna si ca cea care plecase odata la manastire era alta decat cea care iesise acum din biserica. Stia ca avea datoria de-a face din viata ei o izbanda continua impotriva mortii, raului si intunericului. Simtea ca nu mai este singura, ca este ocrotita, ca apartine rostului dumnezeiesc si ca niciodata nu va pieri sub piatra necazurilor, oricat de greu ar fi asezata peste firavul ei trup.

Cu nepotica de-o mana si cu o lumanare in cealalta, pasea cu pasi mici, cu grija, ca nu cumva sa se stinga lumina ce voia sa o aduca acasa. Si cu tot sufletul incepu a canta, soptit, cantecul unui nou inceput, al unui alt timp purtator de har:

Hristos a inviat din morti 

Cu moartea pe moarte calcand

Si celor din morminte

Viata daruindu-le!