Fundamentele bisericii noastre crestin-ortodoxe.
†
Nu poate avea pe Dumnezeu de Tatal, cel ce nu are biserica de mama: Extra Ecclesia nulla sallus - " in afara de biserica nu este mantuire " spune Sfantul Ciprian al Cartaginei in secolul al III-lea
Biserica este asezamantul sfant intemeiat de Domnul nostru Iisus Hristos prin intruparea, moartea si invierea Sa, iar apoi prin venirea Duhului Sfant si a sfintilor apostoli si a urmasilor lor - martiri, episcopi, preoti, diaconi si toti sfintii. Biserica este adunarea tuturor crestinilor care cred in Hristos, care impartasesc aceeasi credinta adevarata in Tatal, Fiul si Duhul Sfant si care se supun preotiei numite de Sfintii Apostoli si de urmasii lor. Scopul Bisericii este sa recunoasca si sa apere dreapta credinta pe pamant, asa cum sunt revelate de Dumnezeu in Biblie si in sfintele traditii; ca mama sa adune si sa uneasca sub acoperirea ei toate natiunile care cred in Hristos ca Fiu al Dumnezeu; Evanghelia si harul Duhului Sfant pentru a invata, a conduce si a sfinti lumea.
Biserica, lacasul sfintit de inchinare in care suntem botezati, cununati si prohoditi, lacasul unde in zilele de duminici si sarbatori mergem si ne rugam, ne spovedim si apoi, cu binecuvantarea preotului, ne impartasim cu Trupul si Sangele Mantuitorului nostru Iisus Hristos.
Cuvantul „biserica” mai are inteles de trup tainic al Mantuitorului Iisus Hristos (Efeseni 5, 23), ale carui madulare suntem, in parte, noi, crestinii (Efeseni 5, 30; I Corinteni 6,15; I Corinteni 12, 27), care ne-am botezat in numele Sfintei Treimi si ne impartasim cu Dumnezeiescul Trup si Sange. In Sfanta Scriptura, trupul nostru este numit „templu al Duhului Sfant” (I Corinteni 6, 19).
Biserica este numita si „casa lui Dumnezeu” (Ioan 2, 16) sau „casa de rugaciune” (Matei 21, 31).
Cand zicem „casa de rugaciune” intelegem ca este o casa cu destinatie speciala: loc de rugaciune; cand zicem „casa lui Dumnezeu” intelegem ca in aceasta casa locuieste Dumnezeu si intr-adevar locuieste Dumnezeu pentru ca in Sfantul Altar se afla permanent Trupul si Sangele Mantuitorului nostru Iisus Hristos in Sfanta Impartasanie. Deci, spunem ca in casa lui Dumnezeu - biserica - locuieste Dumnezeu in chip euharistic. Cand zicem „casa lui Dumnezeu”, intelegem ca aceasta casa nu trebuie sa semene cu locuintele, cu casele oamenilor, pentru ca nici Dumnezeu nu seamana cu oamenii, ci cu El insusi. Desi Fiul Sau - Domnul nostru Iisus Hristos - a luat chip omenesc, El a ramas si S-a facut cunoscut oamenilor si ca Dumnezeu.
Locuinta lui Dumnezeu si a sfintilor
In biserica, se afla si cuvantul lui Dumnezeu, Sfanta Evanghelie, prin care Dumnezeu este prezent in casa Lui. Aceasta prezenta a lui Dumnezeu prin cuvantul Sfintei Evanghelii se face mult mai simtita si ne da mai multa statornicie in pastrarea cuvantului Sau in duhul adevarului prin Sfanta Impartasanie pe care o primim dupa pregatirea sufleteasca si trupeasca. Mantuitorul zice: „Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu ramane intru Mine si Eu intru el” (Ioan 6, 56), iar in alt loc: „Daca ramaneti intru Mine si cuvintele Mele raman in voi...” (Ioan 15, 7). Asa se explica de ce crestinii care se marginesc in trairea lor numai la cuvantul Sfintei Evanghelii si leapada Sfanta Impartasanie ratacesc atat de mult de la adevarurile de credinta.
Dumnezeu locuieste in casa Lui - biserica, nu singur, ci impreuna cu sfintii zugraviti in sfintele icoane; sfintii sunt „prietenii lui Dumnezeu” (Ioan 15, 14); sfintii sunt persoanele prin care Dumnezeu a facut minunate voile Sale (Psalmul 15, 3), si tot Psalmistul spune: „Iar Tu intru cele sfinte locuiesti...” (Psalmul 21, 3).
Intr-adevar, chipurile sfintilor din icoane arata viata lor de sfintenie; chipurile lor in biserica sunt infatisate in asa fel, incat atunci cand le privim intelegem si simtim ca ei se indreapta catre punctul central unde este pictat chipul Mantuitorului - in Sfantul Altar, dar se indreapta cu privirile si catre noi. In acest fel, in biserica. se creeaza acea atmosfera duhovniceasca de comuniune, de legatura sufleteasca intre sfinti si Dumnezeu, intre sfinti si noi cei care ne aflam in biserica, intre noi, sfintii din icoane si Dumnezeu. Iata de ce nu oricine poate picta sfinte icoane, ci numai persoane autorizate de comisia speciala a Sfantului Sinod.
Mesterul bisericii trebuie „sa fie dus la biserica”, cum zice poporul nostru.
Arhitectura, forma bisericii, trebuie sa fie si ea conforma randuielilor si regulilor stabilite de Biserica si nu orice arhitect poate sa faca o biserica; mesterul bisericii trebuie „sa fie dus la biserica”, cum zice poporul nostru. Acest adevar ne este aratat chiar in Vechiul Testament, unde sta scris ca Insusi Dumnezeu a stabilit forma si a numit mesterii pentru construirea cortului sfant (Iesirea 25, 31).
In Noul Testament, forma bisericii este cea de corabie sau de cruce - cu o turla, doua sau cel mult trei la bisericile mari. O biserica mica poate fi si fara turla. Interiorul este impartit, cum stim, in altar, naos si pronaos. Unele biserici, ctitorii voievodale, au si camera mormintelor. Mai tarziu, biserica a fost marita si cu pridvor inchis sau deschis. Boltile bisericii nu trebuie sa fie ca la casele obisnuite, plafoane, ci semicilindrice sau sferice. Nu trebuie prea multe ferestre, deoarece lumina in biserica vine de la policandru, lumanari, candele si mai ales de la fetele sfintilor pictati in sfintele icoane. Numarul mare de ferestre ca si cel al turlelor strica frumusetea arhitecturii bisericii si modifica aranjamentul iconografic al picturilor de pe pereti. O biserica este mareata si fara nicio turla. Crucea sau crucile (cele doua de la apus si rasarit si celelalte doua de pe acoperisul absidelor naosului) dau cu adevarat maretie casei lui Dumnezeu - bisericii, privita din afara.
Iata de ce, nu orice arhitect sau pictor poate proiecta sau picta o biserica in credinta noastra crestin-ortodoxa-romaneasca.
Este adevarat ca avem nevoie de biserici mai incapatoare, dar aceasta nu inseamna sa facem o biserica in care sa incapa toata lumea la Pasti. In toate trebuie sa fie o masura, o scara a proportiilor.
Monumentalitatea, maretia unei biserici nu este data de volumul ei, ci de armonizarea formelor, a partilor componente.
Maretia unei biserici este data de atmosfera de „familiaritate” pe care o degaja atunci cand stam langa o biserica sau ne aflam inlauntrul ei; aceasta constatare o face un om de cultura, cu treizeci de ani in urma, cu ocazia unei vizite in Bucovina. Acel om era spaniol, trait la umbra acelor biserici foarte mari din Spania.
Pentru fiii Bucovinei este o mare binecuvantare de la Dumnezeu sa traiasca la umbra unor biserici marete si preafrumoase si sa se roage in ele, a unor biserici cunoscute in toata lumea: Voronet, Putna, Probota, Moldovita, Humor si celelalte.
Intemeierea Bisericii
Activitatea Sfintilor Apostoli
La inaltarea Mntuitorului, credinciosii Lui formau doua grupuri cunoscute : unul in Galileea (peste 500, I Cor. XV, 6), altul la Ierusalim (ca la 120; Fapte I, 15), traind in rugaciune, in asteptarea Mangaietorului promis (Ioan XV, 26) si a botezului lor cu Duhul Sfant (Fapte I, 4-5). Apostolii au completat numarul lor, alegand prin sorti, in locul lud Iuda, pe Matia. Dupa zece zile de la inaltare, fagaduinta facuta de Iisus s-a implinit, prin pogorarea Sfantului Duh, care a intarit pe Apostoli cu puteri si daruri supranaturale pentru misiunea lor in lume (Fapte II).
La originea Bisericii crestine, intemeiata de Sfintii Apostoli dupa invatatura si puterea Mintuitorului, sta acest fapt extraordinar din ziua praznicului Cincizecimii. Impreuna cu invierea Lui, el explica zelul, abnegatia si curajul cu care Apostolii au pornit sa implineasca porunca Lui, mergand si invatand toate neamurile.
Efectul pogorarii Sfantului Duh a fost imediat si revelator. Graind in limbile multimii de iudei si de prozeliti adunati la Ierusalim pentru praznic, Apostolii au convertit din prima zi «ca la trei mii de suflete». Dupa cuvantarea Sfantului Petru, ascultatorii «patrunsi la inima», s-au pocait de pacatele lor si au primit botezul (Fapte II, 14-36).
Prima comunitate crestina era astfel formata. Se traia o viata noua, «staruind in invatatura Apostolilor, in comuniune, in frangerea painii si in rugaciuni» (Fapte II, 42). Acesti trei mii de primi crestini, iudei si prozeliti, din Palestina si din alte tinuturi, martori ai evenimentului din ziua pogorarii Sfantului Duh, dovedesc succesul prodigios al predicii apostolice si caracterul supranatural al evenimentului care sta la inceputul Bisericii.
Acesti primi crestini continua sa mearga la templu, pentru rugaciune, si constituiau o comunitate proprie, avand un cult special, frangerea painii si un nou mod de viata.
Cresterea numarului credinciosilor era urmata de unele greutati in viata comunitatii. Iudeii elenisti se plang Apostolilor ca vaduvele lor sunt trecute cu vederea la impartirea ajutoarelor. La propunerea Apostolilor, credinciosii au ales sapte barbati «plini de Duh si intelepciune», asupra carora Apostolii si-au pus mainile. Ei aveau sa supravegheze si sa asigure buna randuiala la mesele comune. Slujirea lor nu se marginea insa la aceasta ; diaconii puteau sa si predice cuvantul (Fapte VI).
In vederea raspandirii crestinismului trebuie sa amintim si urmatoarele evenimente:
Diaconul Filip boteaza eunucul de la curtea reginei Candachia a Etiopiei, acesta intorcand-se crestin in Etiopia. (Fapte VIII, 26-40).
Botezul sutasului Corneliu - Prin botezul sutasului Corneliu, se castiga nu numai o familie dintre paganii trecuti la iudaism, ci si un principiu foarte important : primirea neamurilor, adica a credinciosilor celorlalte religii, in Biserica, direct, prin botezul crestin, nu prin circumciziunea mozaica. Solutia aceasta era absolut necesara pentru interesele propovaduirii crestine. Cand s-a aflat la Ierusalim despre existenta crestinilor la Antiohia, Apostolii au trimis pe Barnaba, ca sa cerceteze si sa sporeasca lucrul evanghelic. Barnaba a avut succes la Antiohia. Din acest loc si moment, istoria misiunii crestine se imbogateste cu experienta unui om si un fapt de importanta exceptionala : Barnaba a trimis la Tars si a chemat pe Saul, care, intre timp, se convertise la crestinism. Ei au lucrat impreuna un an intreg, invatand «multime multa». «Si s-au numit intai in Antiohia ucenicii «crestini» (Fapte XI, 26).
Crestinii, care in mediul iudaic se numeau ucenici, credinciosi, frati, sfinti, se vor numi de acum inainte cu numele lui Hristos, nume propriu si specific lor, pe care-l vor purta cei ce vor veni la Biserica, fie din iudaism, fie din celelalte religii. Alta comunitate crestina insemnata s-a format in Siria, intre iudei si prozelitii din Damasc.
La Ierusalim, domnia lui Irod Agripa (41-44), nepotul lui Irod cel Mare si rege din gratia romanilor peste toata Palestina, aduse tulburare crestinilor. Din porunca acestuia, a fost ucis Apostolul Iacob, fratele lui Ioan, primul Apostol martir (an 44).
4 comentarii:
... să iubiţi adunarea, să iubiți Biserica şi să doriţi să mergeţi totdeauna cu bucurie acolo, pentru că acolo intotdeauna este Hristos prezent.
TRAIAN DORZ
Intra-voi în casa Ta, închina-mă-voi în Biserica Ta cea sfântă, întru frica Ta, Doamne, povăţuieşte-mă pentru dreptatea Ta, pentru vrăjmaşii mei, îndreptează înaintea Ta calea mea.
Amin!
Cine nu are Biserica drept mama, nu-L are nici pe Dumnezeu drept Tata si in afara Bisericii nu exista mantuire.
Biserica este „apostolică.” Biserica este „patristică.” Ea este intrinsec „Biserica Părinţilor.” În proclamarea credinţei creştine există două stadii. „Credinţa noastră simplă trebuie să primească compoziţie.” A existat o grabă lăuntrică, o logică lăuntrică, o necesitate lăuntrică, în această tranziţie de la kerigmă la dogmă. Într-adevăr, învăţătura Părinţilor şi dogma Bisericii sunt încă aceleaşi „mesaj simplu” care a fost spus odată şi depozitat pentru veşnicie...
Trimiteți un comentariu