†
Nu trebuie ca mintea sa ramana singura, nici ca inima sa ramana singura. O rugaciune care se face numai cu mintea este o rugaciune rece; o rugaciune care se face doar cu inima este o rugaciune pur sentimentala care ignora tot ceea ce Dumnezeu ne-a dat, ceea ce ne da si ne va da in Hristos. Este o rugaciune fara orizont si fara perspectiva; o rugaciune in care nu stim de ce sa-I multumim lui Dumnezeu, pentru ce il laudam, nici ce sa-I cerem.
⏩ Roaga-te ca Domnul nostru Iisus Hristos sa te izbaveasca de gandurile rele.
Omul care se roaga are sentimentul ca se pierde intr-un infinit impersonal. E un sentiment care ignora faptul ca el face experienta unui Dumnezeu personal. Si deci nu este o rugaciune.
Trebuie sa precizam inca o data ca aceasta intalnire a mintii cu inima nu se face prin ridicarea inimii in minte, ci prin coborarea mintii in inima. Aceasta inseamna ca nu inima isi afla odihna in minte, ci mai degraba mintea isi afla odihna in inima adica in adancul inimii strans unit cu adancul lui Dumnezeu, obiectul cautarii sale.
Desigur, Parintii vorbesc si de o deschidere a mintii spre infinitul lui Dumnezeu, dar se pare ca in inima realizeaza mintea aceasta deschidere spre infinitul lui Dumnezeu. Prin cautarea sa dupa Dumnezeu mintea actualizeaza adancul inimii si il face sa fie un adanc pentru Dumnezeu, Infinitul adevarat. Adancul pe adanc cheama (Ps 41, 9). Infinitul lui Dumnezeu nu poate fi experimentat fara iubirea pe care Dumnezeu o are pentru noi. Si aceasta iubire a lui Dumnezeu pentru noi cheama iubirea noastra si iubirea noastra este cea care face aceasta experienta sau, mai exact, inima noastra organ al iubirii. Dar e vorba de o inima care, datorita mintii care a intrat in ea, stie ca acest infinit este infinitul Dumnezeului personal si ca Dumnezeu intra in relatie intima cu noi prin Hristos. Iata de ce mintea este cea care se odihneste in inima. In inima ea gaseste infinitul lui Dumnezeu. Nu inima este cea care se odihneste in minte, caci aceasta ar insemna ca sentimentul infinitului lui Dumnezeu ar deveni o teorie care raceste gandul. Nu sentimentul trebuie sa fie racit de gandire, ci gandirea trebuie incalzita de sentimentul inimii, in contact real cu infinitul lui Dumnezeu, dand astfel acestui sentiment un continut precis.
⏩ Doamne, Iisuse Hristose, milostiv fii mie pacatosului!
Propriu-zis, mintea coborata in inima nu-L mai intalneste pe Dumnezeu prin mijlocirea ideilor, ci prin simtirea prezentei Lui, ceea ce ii permite sa verifice in realitate ceea ce gandea mintea. Aici simtirea realitatii neatinse pe care o incearca mintea se realizeaza in prezenta nemijlocita a lui Dumnezeu. Ideile despre Dumnezeu sau ideea de Dumnezeu se gasesc umplute, patrunse, strabatute de simtirea realitatii insesi a lui Dumnezeu. Realitatea ia locul ideii si, in acelasi timp, o verifica; ideea nu se mai intercaleaza intre noi si Dumnezeu. De aceea, inima este pentru minte un fel de organ senzorial pentru relatia cu Dumnezeu, asa cum simturile trupului sunt aparatul care permite perceperea si simtirea realitatilor cu care trupul intra in contact. Dar mai multe obstacole pot sa opreasca mintea in vointa sa de a intra in inima, de a trece dincolo de idei in simtirea realitatii lui Dumnezeu, verificand totodata mesajul ideilor sale. Pe de o parte, aceste obstacole vin de la senzatiile organelor senzoriale ale trupului sau de la inchipuirile care se formeaza in imaginatie dupa modelul senzatiilor corporale si care sunt provocate de acestea. Pe de alta parte, aceste obstacole vin de la dificultatea pe care o incearca mintea insasi in a-si depasi ideile care emana din ea intr-un mod natural; ele au drept scop sa furnizeze un mesaj tranzitoriu cu privire la realitatea nesesizata a lui Dumnezeu iar nu sa faca prizoniera mintea.
Senzatiile sau imaginatiile, care tind sa impiedice mintea sa patrunda in inima pentru a ajunge la rugaciunea curata sau rugaciunea inimii, sunt fie senzatii sau imagini produse de pacat ori care il atrag pe om in pacat, fie senzatii sau imagini care ii dau omului impresia ca este atras spre o actiune buna sau spre o intalnire reala cu Dumnezeu insusi, desi in realitate ele nu-l conduc spre Dumnezeu. Din acest motiv, Parintii ii avertizeaza pe monahi chiar impotriva inchipuirilor care li s-ar parea bune. Ei ii indeamna pe monahi sa nu se increada in nici un fel de inchipuire sau de aparitie. De altfel Parintii considera ca un obstacol nu mai putin primejdios in calea intrarii mintii in inima, gandirea, chiar gandirea teologica. Trebuie sa fim atenti sa nu ramanem in teologie sau sa nu alunecam in aceasta in clipa in care vrem sa ne rugam sau in cursul rugaciunii. Gandirea asupra lui Dumnezeu intrerupe relatia directa cu Dumnezeu sau intalnirea cu El. Prin gandirea teologica omul se inchide in el insusi. Parintii vorbesc de rugaciunea facuta dintr-un singur gand. Acesta nu este un gand propriu-zis, ci este constiinta care se afla in intregime ocupata de experienta realitatii insasi a lui Dumnezeu. Totusi, aceasta experienta constienta este numita "gandire" pentru ca nu este doar o stare de sentiment confuz sau senzatia pierderii de sine in oceanul unei realitati nearticulate, ci este constiinta intalnirii cu infinitul personal al lui Dumnezeu care ne iubeste. Si prin gandire e o confirmare a realitatii. In acest infinit eu nu ma pierd, pentru ca este Infinitul unui Dumnezeu personal, al iubirii Lui careia ii raspund cu iubirea mea personala. Caci inima este tocmai locul in care simt iubirea celuilalt si in care ii raspund. in acest infinit nu ma pierd pentru ca este infinitul unui Dumnezeu personal a Carui iubire ma bucura; depind de iubirea Lui ca si de mila Lui, caci continui sa ma simt infinit de mic si pacatos in fata Lui.
⏩ Doamne, miluieste-ne pe noi pacatosi robi Tai
Aceasta intalnire in iubire dar si acest sentiment al diferentei infinite dintre Dumnezeu si mine, aceasta necesitate a milei lui Dumnezeu pe care o simte omul, se exprima in rugaciunea lui Iisus. Inima este izvorul sentimentelor, deci si al iubirii. Iar iubirea inseamna intalnire cu celalalt. Si fiindca iubirea este animata de un avant infinit, ea nu ar putea fi pe deplin satisfacuta decat in intalnirea cu Dumnezeu Cel Infinit.
Dar inima este totodata si izvorul durerii si durerea se face simtita si in inima. In fata lui Dumnezeu inima simte durerea pentru pacat, pentru ocara pe care I-a adus-o. In inima sa omul plange si cere iertare. Din inima tasnesc lacrimile, lacrimi de pocainta, dar si lacrimi de bucurie. Omul abandoneaza aici raceala intelectuala. Totusi, daca inima decade la un nivel inferior, ea devine locul patimilor care sunt o alipire infinita de lume si de noi insine. Patimile sunt o alipire infinita de lucrurile si persoanele finite. Acesta este motivul pentru care, daca din inima licareste infinitul iubirii, tot din ea licareste si infinitul urii, atunci cand intalneste un obstacol in calea alipirii pacatoase de lucrurile pe care le iubeste infinit. Din inima ies gandurile si cuvintele bune, dar si gandurilede lacomie, de ura, inclinatiile ucigase. Chiar si gandurile si cuvintele rele primesc in inima o trasatura de infinitate, desi ele se refera la lucruri finite. Dar aceasta alipire infinita de lucrurile finite nu poate satisface adevarata sete infinita a inimii. Numai intalnirea inimii cu Dumnezeu poate satisface aceasta sete. De aceea, inima trebuie sa fie eliberata de patimi, adica de alipirea fata de lucrurile finite a intregii sale capacitati de infinit.
In intalnirea cu Dumnezeu infinitul este perceput ca o bucurie nesfarsita, ca o lumina. Exprimandu-le prin cuvinte, omul sugereaza aceasta bucurie care depaseste orice limite. Desi inca foarte slab, cuvintele rugaciunii lui Iisus exprima acest sentiment de bucurie, de recunostinta si de smerenie infinita. Dar lucrul principal nu e sa rostim cuvinte. Principalul se afla in aceasta experienta a bucuriei, a recunostintei, a iubirii, a smereniei si chiar a durerii nesfarsite pe care o provoaca pacatul. Cuvintele nu mai formeaza un obiect de reflectie pentru cel care le pronunta. Ele nu se mai interpun intre om si Dumnezeu, ci prin ele omul se adreseaza lui Dumnezeu Care este de fata. Prezenta lui Dumnezeu copleseste totul.
Acum cuvintele sunt in acelasi timp si pronuntate si depasite. Astfel, cuvintele nu devin fantasme care au propria lor existenta aparenta, ci exprima contactul nemijlocit cu realitatea lui Dumnezeu. Atentia nu se indreapta asupra cuvintelor, ci asupra lui Dumnezeu. Cuvintele au forma adresarii in modul unui dialog. Dar acest dialog poate fi trait si fara cuvinte.
Din acest motiv calugarul de care va vorbeam la inceput spunea ca pe o treapta inaintata a rugaciunii se poate renunta chiar si la rugaciunea lui Iisus. Nu trebuie retinut decat continutul. Ne adresam lui Dumnezeu si exprimam prin insasi fiinta noastra lauda adusa lui Dumnezeu, uimirea in fata lui Dumnezeu, recunostinta, smerenia. Aceasta profunda stare emotionala este mai adecvat exprimata de catre intreaga fiinta. Este vorba de o expresie dincolo de cuvinte. Este rugaciunea curata, rugaciunea intregii fiinte care manifesta iesirea emotionala in afara lucrurilor, in afara gandurilor, in afara sinei proprii, spre intalnirea cu Dumnezeu. Si in starea de rugaciune aceasta iesire este traita in gradul cel mai intens in inima. In inima intreaga fiinta este proiectata in Dumnezeu cu o iubire nesfarsita.
3 comentarii:
Caci imparatia cerurilor este asemenea unui om stapan de casa, care a iesit dis-de-dimineata sa tocmeasca lucratori pentru via sa.
Si invoindu-se cu lucratorii cu un dinar pe zi, i-a trimis in via sa.
Si iesind pe la ceasul al treilea, a vazut pe altii stand in piata fara lucru.
Si le-a zis acelora: - Mergeti si voi in vie, si ce va fi cu dreptul, va voi da.
Iar ei s-au dus. Iesind iarasi pe la ceasul al saselea si al noualea, a facut tot asa.
Iesind pe la ceasul al unsprezecelea, a gasit pe altii, stand fara lucru, si le-a zis: - De ce ati stat aici toata ziua fara lucru?
Zis-au lui: - Fiindca nimeni nu ne-a tocmit.
Zis-a lor: - Duceti-va si voi in vie si ce va fi cu dreptul veti lua.
Facandu-se seara, stapanul viei a zis catre ingrijitorul sau: - Cheama pe lucratori si da-le plata, incepand de cei din urma pana la cei dintai.
Venind cei din ceasul al unsprezecelea, au luat cate un dinar.
Si venind cei dintai, au socotit ca vor lua mai mult, dar au luat si ei tot cate un dinar.
Si dupa ce au luat, carteau impotriva stapanului casei, zicand: - Acestia de pe urma au facut un ceas si i-ai pus deopotriva cu noi, care am dus greutatea zilei si arsita.
Iar el, raspunzand, a zis unuia dintre ei: - Prietene, nu-ti fac nedreptate. Oare nu te-ai invoit cu mine un dinar?
Ia ce este al tau si pleaca. Voiesc sa dau acestuia de pe urma ca si tie.
Au nu mi se cuvine mie sa fac ce voiesc cu ale mele? Sau ochiul tau este rau, pentru ca eu sunt bun?
Astfel vor fi cei de pe urma intai si cei dintai pe urma, ca multi sunt chemati, dar putini alesi.
Dumnezeu stie masura cuvenita patimirilor noastre.
Grădinarul tunde ramurile, pentru ca pomul să crească mai repede şi să rodească mai bine. Dacă întrece măsura şi retează prea mult, pomul se va usca. Credeţi-mă, Dumnezeu veghează asupra fiecărui om cu mai multă grijă şi milostivire decât oricare grădinar.
Ascultaţi cum cugetă Sfântul Nil Sorski:
- Dacă olarul ştie cât trebuie ţinut vasul în foc ca să nu crape, oare Dumnezeu nu ştie măsura cuvenită pătimirilor noastre?
Credeţi-mă, Domnul are mult mai mult discernământ şi mult mai multă dragoste decât omul.
A-L intelege pe Dumnezeu este greu, iar a-L exprima este cu neputinta
Trimiteți un comentariu