Viata si opera Sfantului Teofilact al Bulgariei

   Citeste viata Sfantului Teofilact al Bulgariei.

†

     Viata si opera Sfantului Teofilact

   Sfintii Parinti ai Bisericii au simtit atat de mult nevoia ne'ncetatei citiri si studieri a Sfintei Scripturi, incat tot timpul cat au trait n-au incetat sa-i povatuiasca pe crestinii din vremea lor la citirea cu luare aminte a Cuvantului lui Dumnezeu. Inca si pana astazi, prin scrierile lor nemuritoare ne indeamna pe noi, care traim acum, sa facem acelasi lucru de suflet folositor. Neindoielnic este ca s-ar putea alcatui o carte intreaga cu astfel de indemnuri, dar socotim ca cele ce au fost asezate pana aici ne sunt indestulatoare. Sfintii Parinti cunosteau din propria lor experienta ca folosul citirii si studierii Sfintei Scripturi este nemarginit si din aceasta pricina, lipsa acestei stradanii o socoteau o imensa paguba duhovniceasca.

  Talcuirile Sfintei Scripturi facute de catre Sfintii Parinti se constituie intr-un adevarat tezaur duhovnicesc al Bisericii. Pana in zilele noastre, aceste nestemate de gand lucrator au fost adunate si daruite credinciosilor, istoria literaturii crestine mentionand multi scriitori prin care s-a mijlocit impartasirea talcuirilor patristice.

   Inca din secolul al VI-lea, au aparut in Biserica, in loc de indrumatori si talcuitori originali ai Sfintei Scripturi, adunatori si culegatori de talcuiri ale interpretilor mai de seama, care au stralucit mai inainte de ei. Astfel de culegeri au fost redactate de diferiti barbati ai Bisericii, atat la Vechiul Testament cat si la cel Nou. Unii dintre acesti culegatori, dupa cum marturisesc ei insisi, sunt Sfantul Ecumeniu din Trica Tesaliei (sec. X), Sfantul Teofilact Arhiepiscopul Ohridei si Bulgariei (sec. XI-XII) si Cuviosul Eutimie Zigaben (sec. XI-XII). Toti trei au compus comentarii la Noul Testament, dar aceste comentarii sunt culese mai ales din scrierile Sfintilor Parinti ai Bisericii, care au trait mai inainte de ei si mai ales din scrierile Sfantului Ioan Hrisostom. Cu toate ca acesti scriitori postpatristici sunt culegatori, totusi, in multe locuri, cu darul lui Dumnezeu, si-au exprimat si parerile proprii, pareri izvorate din intelepciunea daruita de implinirea poruncilor evanghelice. Lucrarea lor s-a dovedit (din experienta) de foarte mare folos, pentru ca, in loc de opere in volume intregi, se gaseste la indemana o prescurtare a lor, continand in adevar tot ceea ce contribuie la o cat mai exacta intelegere a Noului Testament. Si, pe drept cuvant, in lucrarile acestora vorbesc in primul rand cei mai autorizati si mai straluciti dintre Sfintii Parinti ai Bisericii, pentru ca aceste lucrari sunt extrase din operele lor.

   Dupa mai bine de un secol de la crestinarea sa, timp in care a cunoscut insemnate framantari bisericesti, Bulgaria avea de la anul 982, atat capitala, cat si arhiepiscopia in orasul Ohrida. In istoria bisericeasca a romanilor, arhiepiscopia de Ohrida are insemnatate, deoarece, in acea vreme si vlahii din sudul Dunarii s-au aflat sub obladuirea duhovniceasca a arhiepiscopului de Ohrida. Chiar si dupa destramarea regatului bulgar (1019- 1020) de catre imparatul Vasile al II-lea al Bizantului, aceasta arhiepiscopie isi pastreaza autocefalia, avand 31 de episcopii sufragane; de acum insa scaunul arhiepiscopiei va fi ocupat cu predilectie de ierarhi greci, iar unul dintre acestia a fost si Sfantul Teofilact.

   Nascut pe la mijlocul veacului al XI-lea, la Euripos (azi Calcis, in insula Eubeea din Marea Egee), Teofilact era de neam grec si facea parte din familia Hefaistos. Familia sa era una instarita, iar dintre fratii sai ne este cunoscut dupa nume doar Dimitrie, care era cleric la Biserica Sfanta Sofia din Constantinopol. Tanarul Teofilact si-a facut studiile la Universitatea din Bizant, reorganizata in anul 1045 de imparatul Constantin Monomahul (1042-1055). Aici a studiat cu renumitul filosof neoplatonic Mihail Psellos, cu care mai apoi a pastrat legaturi de prietenie. Dupa ce si-a desavarsit studiile dupa „programa" obisnuita pe atunci (enkiklios paideia), intrucat era un student stralucit, dar si primind de la Dumnezeu darul cuvantului, Sfantul Teofilact a devenit mai-marele retorilor, adica profesor de retorica (maistor ton rhetoron) in cadrul scolii patriarhale, iar mai apoi monah si arhidiacon al Bisericii Sfanta Sofia din Constantinopol, fiind hirotonit chiar in Marea Biserica Patriarhala.

   Ca si dascal, printre numerosii sai elevi, care mai apoi au devenit clerici, demnitari ai curtii, ofiteri, judecatori sau medici, Teofilact l-a avut ca invatacel (1084-1085) si pe Constantin Porfirogenetul, fiul imparatului Mihail VII Ducas (1071-1078) si al sotiei georgiene a acestuia, Maria de L Alania. Constantin Ducas (supranumit si Porfirogenetul) a fost desemnat succesor la tron inca de mic copil, iar dupa intronarea lui Alexios I Comnen (1081-1118), prerogativele sale au fost confirmate prin logodirea sa cu Ana Comnena, fiica lui Alexios, pe cand aceasta avea doar 4 ani. Constantin a murit insa de tanar (1074-tcca.1094).

   Sfantul Teofilact s-a distins printr-o profunda cunoastere a Sfintelor Scripturi, a scrierilor Sfintilor Parinti, dar si a literaturii si filosofiei grecesti si latine si din aceasta pricina imparatul Mihail VII Ducas l-a insarcinat a fi dascal al tanarului print Constantin Porfirogenetul, care pe atunci nu avea decat 10 ani. Pentru Constantin, Sfantul Teofilact a scris pe la anii 1086-1087, Invatatura imparateasca (PG 126, col. 249-286), de fapt un basilikos logos, ce era un scurt manual de educatie moral-politica si de pedagogie, menit sa-l indrume la o viata aleasa si sa-l pregateasca pentru domnie pe tanarul principe.

   Acest scurt tratat despre educatia printilor este alcatuit din doua parti si a fost citit de Sfantul Teofilact inaintea lui Constantin si a mamei sale, Maria Partea intai il prezinta pe tanarul nobil si pe parintii sai, iar cea de a doua contine sfatuirile propriu-zise date printului, pentru o inteleapta si virtuoasa carmuire a imperiului. In prima parte sunt elogiati parintii si inaintasii printului: bunicul tanarului Constantin, imparatul Constantin X Ducas (1059- 1067), la fel ca si fiul sau Mihail, care aveau mare dragoste atat pentru literatura, cat si pentru Sfintele Scripturi si invataturile Parintilor. Dar basilisa Maria, mama lui Constantin, i-a intrecut pe acestia in ravna pentru cele dumnezeiesti, deoarece, din dragoste pentru Hristos si nu pentru alte pricini sau siliri, a lasat lumea si slava ei trecatoare si a intrat ca vietuitoare in Manastirea Sfantului Gheorghe de Manganes, unde mai apoi a fost aleasa egumena. In Invatatura Imparateasca Sfantul Teofilact il indeamna pe printul Constantin sa ia aminte la viata virtuoasa si plina de milostivire pe care mama sa o avea inca dinainte de a depune voturile monahale, pe cand era imparateasa. Prin acestea va putea Constantin intelege adevarata masura a jertfei duhovnicesti a mamei sale si ascultandu-i sfaturile sfinte, va primi ajutorul si ocrotirea lui Dumnezeu. In partea a doua, Sfantul Teofilact, folosindu-se de pilde biblice, istorice si literare ii arata lui Constantin care sunt modurile de a guverna un imperiu, iar apoi il povatuieste la virtutile si insusirile in care trebuie sa se intareasca ca viitor basileu: credinta adevarata in Dumnezeu, dragostea si mila fata de semeni, demnitatea, taria dobandita prin biruirea moliciunii si trandavie, prietenia adevarata si nefatarnica, judecata fara partinire si cu milostivire, dragostea pentru studiu. De asemenea, tanarul Constantin este indemnat sa se fereasca de insotirea cu actorii sau comediantii, dar si sa se impotriveasca placerilor si desfranarii prin orice mijloace, dar mai ales prin exercitii fizice, care sunt de mare folos in aceasta privinta. In finalul acestei scrieri, Sfantul Teofilact ii fagaduieste lui Constantin ca daca va pune in practica cele ce i le-a spus, ii va aduce mai apoi si alte invataturi ziditoare de suflet.

   La indemnul imparatesei Maria - care, ca o mama sfanta purta de grija atat pentru mantuirea sa, cat si pentru cea a fiului sau-, Sfantul Teofilact a alcatuit Tälcuirea celor patru Evanghelii, iar mai apoi a continuat cu Faptele Sfintilor Apostoli, Epistolele Sfantului Apostol Pavel si Epistolele Sobornicesti. La acestea se adauga si lucrarile exegetice la Cartile Sfintilor Prooroci Osea, Avacum, lon Naum si Miheia. Tot Sfantului Teofilact i se atribuie si o Talcuire a Psalmilor, care insa a ramas inca inedita.

   Ne este, de asemenea, cunoscut ca la 6 ianuarie 1088, Sfantul Teofilact, ca unul care era mai-mare (adica maestru) al retorilor, inconjurat de cativa invatacei ai sai, a tinut un cuvant de elogiu (basilikos logos) inaintea lui Alexios I Comnenul si a intregii curti imperiale.

   Acest discurs oficial, tinut de Sfantul Teofilact in calitate de mai-mare al retorilor, pe langa interesul sau literar confirma si completeaza (pe o perioada determinata a istoriei bizantine) informatiile despre Alexiada, scrierea istorica a Anei Comnena.

   Intre anii 1088-1090 (fara insa a se cunoaste cu exactitate cand anume), Sfantul Teofilact a fost desemnat arhiepiscop de Ohrida (actualmente Ohrid, in noul stat Macedonia), devenind pastorul duhovnicesc al slavilor si vlahilor din aceasta eparhie. Sfantul Teofilact s-a simtit impovarat de aceasta noua indatorire, pe de o parte pentru marea responsabilitate ce o avea ca arhiepiscop, dar si pentru faptul ca numirea sa ca vladica la Ohrida il tinea departe de efervescenta vietii duhovnicesti si culturale a Constantinopolului. Ohrida era capitala unei provincii de la periferia Imperiului, provincie ce fusese cucerita de bizantini prin lupte sangeroase pe la inceputul veacului al XI-lea in vremea imparatului Vasile II Bulgaroctonul. Sfantul Teofilact stia prea bine ca numirea sa la Ohrida era cuprinsa si intr-o anumita strategie politica a imparatului Alexios I Comnenul. Din aceasta pricina, primirea batjocoritoare pe care i-au facut-o Sfantului Teofilact enoriasii sai din Ohrida se datora intai de toate faptului ca episcopul trimis din Constantinopol era privit ca un reprezentant al imparatiei bizantine. Asa cum locuitorii Ohridei nu cunosteau ca printre ei vine un om cu viata sfanta, tot asa, nici Sfantul Teofilact nu cunostea la acea data ca praktores (agentii fiscului bizantin) percepeau din aceasta provincie impozite atat de crunte si de inumane, incat se mergea pana la luarea copiilor pentru a fi facuti sclavi.

   In aceasta dificila stare a lucrurilor, Sfantul Teofilact si-a indeplinit constiincios si energic indatoririle sale pastorale, cu toate ca si-ar fi dorit oricand sa se intoarca la Constantinopol. Si cu toate ca prin educatie si mentalitate era un bizantin, a fost un adevarat Parinte si pastor duhovnicesc pentru arhiepiscopia autocefala a Ohridei si Bulgariei, aparandu-i interesele si protejandu-i independenta si prerogativele. Sfantul Teofilact s-a sarguit mult pentru a-si pazi turma duhovniceasca de lupii rapitori ce au lucrat prin invatatura pavlicienilor si bogomililor si, pentru a feri norodul de intunericul acestor invataturi, a hirotonit multi preoti educati, care erau cu adevarat lucratori prin cuvant. Inteleptul arhiepiscop a avut de indurat numeroase acuzatii nedrepte si defaimatoare, indreptate impotriva sa atat din interiorul diocezei sale, cat si de la Constantinopol. Cu toate ca era o fire sensibila, Sfantul Teofilact a rabdat cu barbatie numeroasele nedreptati, pentru ca stia ca acestea sunt aruncate asupra sa din pizma vrajmasului neamului omenesc. Dar Dumnezeu l-a sprijinit si a mangaiat durerile sale, iar ravna i-a impodobit-o cu roade. Prin ostenelile sale duhovnicesti, Sfantul Teofilact a castigat dragostea si respectul credinciosilor, pentru ca acestia au vazut munca sa neobosita in slujba si in numele lor.

Din perioada in care a fost episcop se pastreaza o voluminoasa corespondenta (130 de scrisori publicate in PG 126, col. 307-558) purtata atat cu episcopii sufragani, dar si cu alte fete bisericesti, cu prieteni, cu inalti functionari de la curtea imperiala, dar si cu Maria de Alania, fosta impa- rateasa a Bizantului, devenita monahie. Tot de atunci dateaza si o lucrare intitulata: Tratatul asupra plängerilor impotriva latinilor (PG 126, col. 221-248), scrisa pe un ton moderat, atitudine rara pentru acea vreme, privind aceasta chestiune. Cand Sfantul Teofilact scria aceasta lucrare, trecusera abia cateva zeci de ani de la schisma din 1054 dintre Biserica rasariteana si cea apuseana. Cu toate ca acest tratat este alcatuit pe un ton conciliant, Sfantul Teofilact nu face concesii invataturilor straine de Dreapta Credinta, aparand cu fermitate invatatura ortodoxa si respingand adaosul Filioque si primatul papal. In ce priveste obiceiurile cultice locale ale celor doua Biserici, Sfantul Teofilact indeamna la impacare si intelegere reciproca. Aceasta scriere a fost alcatuita in cadrul corespondentei sale cu Nicolae, care era pe atunci diacon al Bisericii Sfanta Sofia si care, mai apoi, a devenit episcop de Malesova.

Intreaga corespondenta a Sfantului Teofilact are o mare importanta istorica, deoarece mijloceste cunoasterea starii in care se afla societatea si Biserica din acea vreme. Din scrisorile Sfantului Teofilact pot fi urmarite fapte istorice care s-au petrecut pana in anul 1108. Astfel este descrierea succinta a invaziei in Iliria si Bulgaria a ostilor apusene ce se aflau sub conducerea lui Robert Guiscard si a fiului sau, Bohemond. Acest eveniment a avut loc in timpul primelor expeditii cruciate, la inceputul veacului al XII-lea.

In carmuirea arhiepiscopiei sale, Sfantul Teofilact a lucrat cu intelepciune si multa hotarare. Era cu multa luare aminte in alegerea pastorilor vrednici si mai ales a episcopilor. Cel mai adesea alegea episcopii dintre greci, dar si dintre acestia, pe aceia care erau iscusiti in cele duhovnicesti, dar priceputi si in randuiala lucrurilor lumesti. Arhiepiscopul era cu multa luare aminte la ceea ce se petrecea in eparhia sa si, pentru a cunoaste mai indeaproape nevoile fiecarei biserici, chema episcopii in adunari si aici cerceta tot ceea ce trebuia indreptat sau imbunatatit. Dar in aceste adunari ale episcopilor, Sfantul Teofilact ridica si problemele pentru care era de trebuinta sfatul reciproc.

Ca si arhiepiscop, Sfantul Teofilact s-a ingrijit si de averea Bisericii, care era pradata atat de conducatorii laici ai Bulgariei, cat si de agentii fiscului bizantin. Ca unul care era pastor de suflete, arhiepiscopul purta de grija ca enoriasii sai sa nu fie nedreptatiti sau batjocoriti prin lacomia si rautatea celor care strangeau impozite. Din aceasta pricina, Sfantul Teofilact - asa cum ne marturiseste prin scrisorile sale - a avut mult de suferit din pricina lui lasites, cel care era mai mare peste zbirii care strangeau dajdia.

In vremea pastoririi Sfantului Teofilact, s-au petrecut in Bulgaria si navaliri ale cumanilor, care prádau si mistuiau cu foc cetatile si sfintele biserici. Cand pagubele erau prea mari, iar Biserica nu avea resursele necesare pentru refacerea celor distruse, arhiepiscopul cerea ajutorul prietenilor sai cu dare de mana din aristocratia bizantina. Iata ce ii scrie unuia dintre acestia, anume fiului sevastocratorului:,,Te rog, milostiveste-te de biserica, ce era vestita altadata, pe care evlaviosul Boris, tarul Bulgariei, a inaltat-o impreuna cu alte sapte biserici. El a construit-o, iar tu innoieste-o, ca Domnul sa innoiasca duh drept inauntrul tau"

Episcopului de Vidin, care se plangea de greutatile si necazurile ce le intampina, Sfantul Teofilact ii scria aceste cuvinte de mangaiere: „Cu adevarat, preacinstite frate, mari sunt si suferintele tale si pot misca orice inima. Cine va tagadui aceasta? Afara lupta, inlauntru spaima si nu este cine sa ajute si impreuna sa lupte. Ca vrajmasii trambiteaza si capul il ridica, iar starvurile robilor tai le pun spre mancare pasarilor cerului. Varsa sangele lor ca apa imprejurul cetatii voastre si n-are cine sa-i ingroape. Prietenii si cei de aproape stau departe, iar daca se apropie, mai cu viclenie arunca pierzatoarea cursa. Pentru ca s-a racit dragostea si vrajmasii omului sunt casnicii lui. Acestea, in adevar, pot sa amarasca sufletul mai mult decat se poate spune; caci daca ne gandim ca intreaga minte sufera si toata inima patimeste indata, nenorocirile acestea fiind impartasite cuiva pot sa fie mangaiere pentru noi. Spune-mi, cine este scutit de nenorocirile timpului de acum? Nimeni, precum cred eu. Ca, daca cineva ar fi atat de fericit, incat sa nu aiba nici o suparare (ceea ce se pare cu neputinta), totusi, daca voieste sa se supuna legii lui Hristos, el insusi trebuie sa sufere pentru durerile altora, pentru ca ni se porunceste sa plangem cu cei ce plang (Romani 12, 15). Caci, daca nimic din cele pe care le sufera altii nu-l ating, mai nefericit este acela decat toti cei care sufera; caci fericiti sunt cei care plang si vai celor ce rád. Vezi ce fel de sfarsit le putem prevesti acestora? Deci, nu numai tu esti stramtorat de necazuri. Ai dusmani multi? Dar, desigur, nu mai cruzi decat aceia care sunt prin partile acestea si care duc in robie unul din cinci copii si ca pe dobitoace obisnuiesc a-i ucide, din cinci sau din zece unul. Zici ca ai navalitori de afara pe cumani. Dar cine se poate compara cu aceia care navalesc din Cetate [Constantinopol] impotriva noastra, a ohridenilor? Acei care se duc in Cetate, pentru placere si pentru coroana rapesc toate si le iau cu dansii, nefiind cel ce izbandeste, nici cel ce izbaveste, caci cine se poate impotrivi celor din Cetate? Ai oameni rãi? Dar acei cetateni rai sunt copii, pe langa bulgarii nostri. [...] O singura scapare este si un singur leac la cei ce sufera, ca, desi din pricina atator necazuri ne-am intristat, sa nu ne mai vaitam, chiar de am suferi inca si mai multe suparari. Daca insa ne vom ruga si cu lacrimi vom cere ajutorul lui Dumnezeu, cred ca vom vedea aratandu-se mila si indurarea Sa catre noi.

La Ohrida, Sfantul Teofilact a scris si doua lucrari hagiografice de mare importanta, privitor la raspandirea crestinismului pe pamanturile slave Cea dintai este Patimirea celor cincisprezece mucenici din Tiberiopole-Strumita, care s-au savarsit la Tiberiopole (in apropiere de Ohrida) pe vremea lui Iulian Apostatul (PG 126, col. 151-222). Cea de a doua este Viata Sfantului Clement, Arhiepiscopul Bulgariei (1916), care este socotit Apostolul bulgarilor (PG 126, col. 1193-1246). In aceste doua lucrari hagiografice Sfantul Teofilact reflecta in chip vadit apropierea sa duhovniceasca de slavi si de traditia chirilo-metodianǎ55, aratand o deschidere primitoare pentru limba si cultura popoarelor nou convertite la crestinism de catre Sfintii Chiril si Metodiu si cei cinci ucenici ai lor, contrabalansandu-se astfel presupusul sau atasament excesiv la cultura greaca. De fapt, insusi Sfantul Teofilact s-a numit pe sine bulgar, intr-una din scrisorile catre Maria de Alania7.

Sfantul Teofilact a scris, de asemenea, o Omilie asupra celei de a unsprezecea Evanghelii a Invierii care se citeste la Utrenie (publicata fragmentar in PG 126, col. 145-150), o omilie la sarbatoarea imparateasca a Intrarii Maicii Domnului in biserica (PG 126, col. 129-144), dar si o omilie intru Cinstirea Sfintei Cruci (PG 126, col. 105-130).

In vremea episcopatului sau de la Ohrida, a fost insotit si ajutat de fratele sau, Dimitrie, care era cleric. Sfantul Teofilact il pomeneste adeseori pe Dimitrie in epistolele sale si ii dedica si doua lucrari: una referitoare la eunuci60, iar cea de a doua legata de post si ajunare. Se pare ca Dimitrie a murit de tuberculoza, pe la anul 1107-1108, la Tesalonic2, chiar in bratele fratelui sau Teofilact. De moartea lui Dimitrie, pe care il socotea o mangaiere si un mare sprijin al batranetilor sale, Sfantul Teofilact a fost mult indurerat.

Fiind un literat inzestrat cu o mare sensibilitate, a alcatuit ocazional si poezii iambice si anacreontice pe care, in diferite imprejurari, le-a dedicat apropiatilor sau celor cu care se afla in corespondenta63. Sfantul Teofilact a inchinat doua poeme si imnelor Sfantului Simeon Noul Teolog pe care il pretuia foarte mult si despre ale carui imne spunea: Toata lumea ar trebui sa citeasca aceasta carte!

Cu inima plina de durere din pricina mortii fratelui sau, Sfantul Teofilact i-a inchinat doua poezii in care savarseste vrednica pomenire virtuosului Dimitrie. Pentru frumusetea versurilor, asezam aici partea finala din cea de a doua poezie, alcatuita in versuri iambice.
Poem 👇

   Datorita preocuparilor sale scriitoricesti, a eruditiei sale, a perfectiunii si puritatii stilului sau literar, a familiaritatii sale atat cu autorii profani, cat si cu cei Sfinti, arhiepiscopul Teofilact ocupa un loc de cinste in pleiada marilor scriitori bizantini. Dar, mai cu seama, Sfantul Teofilact - prin nevointele trupesti si duhovnicesti savarsite intru implinirea sfintelor porunci ale Evangheliei - are un loc de cinste in Ceata Sfintilor ierarhi ai Bisericii Domnului Hristos, un loc si o duhovniceasca salasluire ce nu este supusa stricaciunii si nestatorniciei slavei omenesti.

Anul mortii Sfantului Teofilact nu ne este cunoscut foarte exact. Se pare ca una dintre ultimele scrisori datate ale Sfantului este din anul 1108, insa ostenelile sale duhovnicesti - in ciuda indelungatelor sale suferinte trupesti (guta, sciatica, torticolis) - s-au intins pana in anii 1125-1126 sau mai tarziu.

Ne este cunoscut ca inainte de obstescul sfarsit Sfantul Teofilact a parasit Ohrida si s-a intors in patria sa, anume la Tesalonic. Aici, odihnindu-se si despovarandu-se de haina cea grea a batranetilor si a betesugurilor trupesti, si-a dat sufletul sau curat in mainile lui Dumnezeu si astfel a purces spre locasurile Sfintilor, acolo unde nu este nici durere, nici intristare, nici suspinare, ci viata fara de sfarsit.

sursa: Talcuirea Sfintei Evanghelii a Sfantului TEOFILACT Arhiepiscopul Bulgariei