Viata si opera Sfantului Teofilact al Bulgariei

   Citeste viata Sfantului Teofilact al Bulgariei.

†

     Viata si opera Sfantului Teofilact

   Sfintii Parinti ai Bisericii au simtit atat de mult nevoia ne'ncetatei citiri si studieri a Sfintei Scripturi, incat tot timpul cat au trait n-au incetat sa-i povatuiasca pe crestinii din vremea lor la citirea cu luare aminte a Cuvantului lui Dumnezeu. Inca si pana astazi, prin scrierile lor nemuritoare ne indeamna pe noi, care traim acum, sa facem acelasi lucru de suflet folositor. Neindoielnic este ca s-ar putea alcatui o carte intreaga cu astfel de indemnuri, dar socotim ca cele ce au fost asezate pana aici ne sunt indestulatoare. Sfintii Parinti cunosteau din propria lor experienta ca folosul citirii si studierii Sfintei Scripturi este nemarginit si din aceasta pricina, lipsa acestei stradanii o socoteau o imensa paguba duhovniceasca.

  Talcuirile Sfintei Scripturi facute de catre Sfintii Parinti se constituie intr-un adevarat tezaur duhovnicesc al Bisericii. Pana in zilele noastre, aceste nestemate de gand lucrator au fost adunate si daruite credinciosilor, istoria literaturii crestine mentionand multi scriitori prin care s-a mijlocit impartasirea talcuirilor patristice.

   Inca din secolul al VI-lea, au aparut in Biserica, in loc de indrumatori si talcuitori originali ai Sfintei Scripturi, adunatori si culegatori de talcuiri ale interpretilor mai de seama, care au stralucit mai inainte de ei. Astfel de culegeri au fost redactate de diferiti barbati ai Bisericii, atat la Vechiul Testament cat si la cel Nou. Unii dintre acesti culegatori, dupa cum marturisesc ei insisi, sunt Sfantul Ecumeniu din Trica Tesaliei (sec. X), Sfantul Teofilact Arhiepiscopul Ohridei si Bulgariei (sec. XI-XII) si Cuviosul Eutimie Zigaben (sec. XI-XII). Toti trei au compus comentarii la Noul Testament, dar aceste comentarii sunt culese mai ales din scrierile Sfintilor Parinti ai Bisericii, care au trait mai inainte de ei si mai ales din scrierile Sfantului Ioan Hrisostom. Cu toate ca acesti scriitori postpatristici sunt culegatori, totusi, in multe locuri, cu darul lui Dumnezeu, si-au exprimat si parerile proprii, pareri izvorate din intelepciunea daruita de implinirea poruncilor evanghelice. Lucrarea lor s-a dovedit (din experienta) de foarte mare folos, pentru ca, in loc de opere in volume intregi, se gaseste la indemana o prescurtare a lor, continand in adevar tot ceea ce contribuie la o cat mai exacta intelegere a Noului Testament. Si, pe drept cuvant, in lucrarile acestora vorbesc in primul rand cei mai autorizati si mai straluciti dintre Sfintii Parinti ai Bisericii, pentru ca aceste lucrari sunt extrase din operele lor.

   Dupa mai bine de un secol de la crestinarea sa, timp in care a cunoscut insemnate framantari bisericesti, Bulgaria avea de la anul 982, atat capitala, cat si arhiepiscopia in orasul Ohrida. In istoria bisericeasca a romanilor, arhiepiscopia de Ohrida are insemnatate, deoarece, in acea vreme si vlahii din sudul Dunarii s-au aflat sub obladuirea duhovniceasca a arhiepiscopului de Ohrida. Chiar si dupa destramarea regatului bulgar (1019- 1020) de catre imparatul Vasile al II-lea al Bizantului, aceasta arhiepiscopie isi pastreaza autocefalia, avand 31 de episcopii sufragane; de acum insa scaunul arhiepiscopiei va fi ocupat cu predilectie de ierarhi greci, iar unul dintre acestia a fost si Sfantul Teofilact.

   Nascut pe la mijlocul veacului al XI-lea, la Euripos (azi Calcis, in insula Eubeea din Marea Egee), Teofilact era de neam grec si facea parte din familia Hefaistos. Familia sa era una instarita, iar dintre fratii sai ne este cunoscut dupa nume doar Dimitrie, care era cleric la Biserica Sfanta Sofia din Constantinopol. Tanarul Teofilact si-a facut studiile la Universitatea din Bizant, reorganizata in anul 1045 de imparatul Constantin Monomahul (1042-1055). Aici a studiat cu renumitul filosof neoplatonic Mihail Psellos, cu care mai apoi a pastrat legaturi de prietenie. Dupa ce si-a desavarsit studiile dupa „programa" obisnuita pe atunci (enkiklios paideia), intrucat era un student stralucit, dar si primind de la Dumnezeu darul cuvantului, Sfantul Teofilact a devenit mai-marele retorilor, adica profesor de retorica (maistor ton rhetoron) in cadrul scolii patriarhale, iar mai apoi monah si arhidiacon al Bisericii Sfanta Sofia din Constantinopol, fiind hirotonit chiar in Marea Biserica Patriarhala.

   Ca si dascal, printre numerosii sai elevi, care mai apoi au devenit clerici, demnitari ai curtii, ofiteri, judecatori sau medici, Teofilact l-a avut ca invatacel (1084-1085) si pe Constantin Porfirogenetul, fiul imparatului Mihail VII Ducas (1071-1078) si al sotiei georgiene a acestuia, Maria de L Alania. Constantin Ducas (supranumit si Porfirogenetul) a fost desemnat succesor la tron inca de mic copil, iar dupa intronarea lui Alexios I Comnen (1081-1118), prerogativele sale au fost confirmate prin logodirea sa cu Ana Comnena, fiica lui Alexios, pe cand aceasta avea doar 4 ani. Constantin a murit insa de tanar (1074-tcca.1094).

   Sfantul Teofilact s-a distins printr-o profunda cunoastere a Sfintelor Scripturi, a scrierilor Sfintilor Parinti, dar si a literaturii si filosofiei grecesti si latine si din aceasta pricina imparatul Mihail VII Ducas l-a insarcinat a fi dascal al tanarului print Constantin Porfirogenetul, care pe atunci nu avea decat 10 ani. Pentru Constantin, Sfantul Teofilact a scris pe la anii 1086-1087, Invatatura imparateasca (PG 126, col. 249-286), de fapt un basilikos logos, ce era un scurt manual de educatie moral-politica si de pedagogie, menit sa-l indrume la o viata aleasa si sa-l pregateasca pentru domnie pe tanarul principe.

   Acest scurt tratat despre educatia printilor este alcatuit din doua parti si a fost citit de Sfantul Teofilact inaintea lui Constantin si a mamei sale, Maria Partea intai il prezinta pe tanarul nobil si pe parintii sai, iar cea de a doua contine sfatuirile propriu-zise date printului, pentru o inteleapta si virtuoasa carmuire a imperiului. In prima parte sunt elogiati parintii si inaintasii printului: bunicul tanarului Constantin, imparatul Constantin X Ducas (1059- 1067), la fel ca si fiul sau Mihail, care aveau mare dragoste atat pentru literatura, cat si pentru Sfintele Scripturi si invataturile Parintilor. Dar basilisa Maria, mama lui Constantin, i-a intrecut pe acestia in ravna pentru cele dumnezeiesti, deoarece, din dragoste pentru Hristos si nu pentru alte pricini sau siliri, a lasat lumea si slava ei trecatoare si a intrat ca vietuitoare in Manastirea Sfantului Gheorghe de Manganes, unde mai apoi a fost aleasa egumena. In Invatatura Imparateasca Sfantul Teofilact il indeamna pe printul Constantin sa ia aminte la viata virtuoasa si plina de milostivire pe care mama sa o avea inca dinainte de a depune voturile monahale, pe cand era imparateasa. Prin acestea va putea Constantin intelege adevarata masura a jertfei duhovnicesti a mamei sale si ascultandu-i sfaturile sfinte, va primi ajutorul si ocrotirea lui Dumnezeu. In partea a doua, Sfantul Teofilact, folosindu-se de pilde biblice, istorice si literare ii arata lui Constantin care sunt modurile de a guverna un imperiu, iar apoi il povatuieste la virtutile si insusirile in care trebuie sa se intareasca ca viitor basileu: credinta adevarata in Dumnezeu, dragostea si mila fata de semeni, demnitatea, taria dobandita prin biruirea moliciunii si trandavie, prietenia adevarata si nefatarnica, judecata fara partinire si cu milostivire, dragostea pentru studiu. De asemenea, tanarul Constantin este indemnat sa se fereasca de insotirea cu actorii sau comediantii, dar si sa se impotriveasca placerilor si desfranarii prin orice mijloace, dar mai ales prin exercitii fizice, care sunt de mare folos in aceasta privinta. In finalul acestei scrieri, Sfantul Teofilact ii fagaduieste lui Constantin ca daca va pune in practica cele ce i le-a spus, ii va aduce mai apoi si alte invataturi ziditoare de suflet.

   La indemnul imparatesei Maria - care, ca o mama sfanta purta de grija atat pentru mantuirea sa, cat si pentru cea a fiului sau-, Sfantul Teofilact a alcatuit Tälcuirea celor patru Evanghelii, iar mai apoi a continuat cu Faptele Sfintilor Apostoli, Epistolele Sfantului Apostol Pavel si Epistolele Sobornicesti. La acestea se adauga si lucrarile exegetice la Cartile Sfintilor Prooroci Osea, Avacum, lon Naum si Miheia. Tot Sfantului Teofilact i se atribuie si o Talcuire a Psalmilor, care insa a ramas inca inedita.

   Ne este, de asemenea, cunoscut ca la 6 ianuarie 1088, Sfantul Teofilact, ca unul care era mai-mare (adica maestru) al retorilor, inconjurat de cativa invatacei ai sai, a tinut un cuvant de elogiu (basilikos logos) inaintea lui Alexios I Comnenul si a intregii curti imperiale.

   Acest discurs oficial, tinut de Sfantul Teofilact in calitate de mai-mare al retorilor, pe langa interesul sau literar confirma si completeaza (pe o perioada determinata a istoriei bizantine) informatiile despre Alexiada, scrierea istorica a Anei Comnena.

   Intre anii 1088-1090 (fara insa a se cunoaste cu exactitate cand anume), Sfantul Teofilact a fost desemnat arhiepiscop de Ohrida (actualmente Ohrid, in noul stat Macedonia), devenind pastorul duhovnicesc al slavilor si vlahilor din aceasta eparhie. Sfantul Teofilact s-a simtit impovarat de aceasta noua indatorire, pe de o parte pentru marea responsabilitate ce o avea ca arhiepiscop, dar si pentru faptul ca numirea sa ca vladica la Ohrida il tinea departe de efervescenta vietii duhovnicesti si culturale a Constantinopolului. Ohrida era capitala unei provincii de la periferia Imperiului, provincie ce fusese cucerita de bizantini prin lupte sangeroase pe la inceputul veacului al XI-lea in vremea imparatului Vasile II Bulgaroctonul. Sfantul Teofilact stia prea bine ca numirea sa la Ohrida era cuprinsa si intr-o anumita strategie politica a imparatului Alexios I Comnenul. Din aceasta pricina, primirea batjocoritoare pe care i-au facut-o Sfantului Teofilact enoriasii sai din Ohrida se datora intai de toate faptului ca episcopul trimis din Constantinopol era privit ca un reprezentant al imparatiei bizantine. Asa cum locuitorii Ohridei nu cunosteau ca printre ei vine un om cu viata sfanta, tot asa, nici Sfantul Teofilact nu cunostea la acea data ca praktores (agentii fiscului bizantin) percepeau din aceasta provincie impozite atat de crunte si de inumane, incat se mergea pana la luarea copiilor pentru a fi facuti sclavi.

   In aceasta dificila stare a lucrurilor, Sfantul Teofilact si-a indeplinit constiincios si energic indatoririle sale pastorale, cu toate ca si-ar fi dorit oricand sa se intoarca la Constantinopol. Si cu toate ca prin educatie si mentalitate era un bizantin, a fost un adevarat Parinte si pastor duhovnicesc pentru arhiepiscopia autocefala a Ohridei si Bulgariei, aparandu-i interesele si protejandu-i independenta si prerogativele. Sfantul Teofilact s-a sarguit mult pentru a-si pazi turma duhovniceasca de lupii rapitori ce au lucrat prin invatatura pavlicienilor si bogomililor si, pentru a feri norodul de intunericul acestor invataturi, a hirotonit multi preoti educati, care erau cu adevarat lucratori prin cuvant. Inteleptul arhiepiscop a avut de indurat numeroase acuzatii nedrepte si defaimatoare, indreptate impotriva sa atat din interiorul diocezei sale, cat si de la Constantinopol. Cu toate ca era o fire sensibila, Sfantul Teofilact a rabdat cu barbatie numeroasele nedreptati, pentru ca stia ca acestea sunt aruncate asupra sa din pizma vrajmasului neamului omenesc. Dar Dumnezeu l-a sprijinit si a mangaiat durerile sale, iar ravna i-a impodobit-o cu roade. Prin ostenelile sale duhovnicesti, Sfantul Teofilact a castigat dragostea si respectul credinciosilor, pentru ca acestia au vazut munca sa neobosita in slujba si in numele lor.

Din perioada in care a fost episcop se pastreaza o voluminoasa corespondenta (130 de scrisori publicate in PG 126, col. 307-558) purtata atat cu episcopii sufragani, dar si cu alte fete bisericesti, cu prieteni, cu inalti functionari de la curtea imperiala, dar si cu Maria de Alania, fosta impa- rateasa a Bizantului, devenita monahie. Tot de atunci dateaza si o lucrare intitulata: Tratatul asupra plängerilor impotriva latinilor (PG 126, col. 221-248), scrisa pe un ton moderat, atitudine rara pentru acea vreme, privind aceasta chestiune. Cand Sfantul Teofilact scria aceasta lucrare, trecusera abia cateva zeci de ani de la schisma din 1054 dintre Biserica rasariteana si cea apuseana. Cu toate ca acest tratat este alcatuit pe un ton conciliant, Sfantul Teofilact nu face concesii invataturilor straine de Dreapta Credinta, aparand cu fermitate invatatura ortodoxa si respingand adaosul Filioque si primatul papal. In ce priveste obiceiurile cultice locale ale celor doua Biserici, Sfantul Teofilact indeamna la impacare si intelegere reciproca. Aceasta scriere a fost alcatuita in cadrul corespondentei sale cu Nicolae, care era pe atunci diacon al Bisericii Sfanta Sofia si care, mai apoi, a devenit episcop de Malesova.

Intreaga corespondenta a Sfantului Teofilact are o mare importanta istorica, deoarece mijloceste cunoasterea starii in care se afla societatea si Biserica din acea vreme. Din scrisorile Sfantului Teofilact pot fi urmarite fapte istorice care s-au petrecut pana in anul 1108. Astfel este descrierea succinta a invaziei in Iliria si Bulgaria a ostilor apusene ce se aflau sub conducerea lui Robert Guiscard si a fiului sau, Bohemond. Acest eveniment a avut loc in timpul primelor expeditii cruciate, la inceputul veacului al XII-lea.

In carmuirea arhiepiscopiei sale, Sfantul Teofilact a lucrat cu intelepciune si multa hotarare. Era cu multa luare aminte in alegerea pastorilor vrednici si mai ales a episcopilor. Cel mai adesea alegea episcopii dintre greci, dar si dintre acestia, pe aceia care erau iscusiti in cele duhovnicesti, dar priceputi si in randuiala lucrurilor lumesti. Arhiepiscopul era cu multa luare aminte la ceea ce se petrecea in eparhia sa si, pentru a cunoaste mai indeaproape nevoile fiecarei biserici, chema episcopii in adunari si aici cerceta tot ceea ce trebuia indreptat sau imbunatatit. Dar in aceste adunari ale episcopilor, Sfantul Teofilact ridica si problemele pentru care era de trebuinta sfatul reciproc.

Ca si arhiepiscop, Sfantul Teofilact s-a ingrijit si de averea Bisericii, care era pradata atat de conducatorii laici ai Bulgariei, cat si de agentii fiscului bizantin. Ca unul care era pastor de suflete, arhiepiscopul purta de grija ca enoriasii sai sa nu fie nedreptatiti sau batjocoriti prin lacomia si rautatea celor care strangeau impozite. Din aceasta pricina, Sfantul Teofilact - asa cum ne marturiseste prin scrisorile sale - a avut mult de suferit din pricina lui lasites, cel care era mai mare peste zbirii care strangeau dajdia.

In vremea pastoririi Sfantului Teofilact, s-au petrecut in Bulgaria si navaliri ale cumanilor, care prádau si mistuiau cu foc cetatile si sfintele biserici. Cand pagubele erau prea mari, iar Biserica nu avea resursele necesare pentru refacerea celor distruse, arhiepiscopul cerea ajutorul prietenilor sai cu dare de mana din aristocratia bizantina. Iata ce ii scrie unuia dintre acestia, anume fiului sevastocratorului:,,Te rog, milostiveste-te de biserica, ce era vestita altadata, pe care evlaviosul Boris, tarul Bulgariei, a inaltat-o impreuna cu alte sapte biserici. El a construit-o, iar tu innoieste-o, ca Domnul sa innoiasca duh drept inauntrul tau"

Episcopului de Vidin, care se plangea de greutatile si necazurile ce le intampina, Sfantul Teofilact ii scria aceste cuvinte de mangaiere: „Cu adevarat, preacinstite frate, mari sunt si suferintele tale si pot misca orice inima. Cine va tagadui aceasta? Afara lupta, inlauntru spaima si nu este cine sa ajute si impreuna sa lupte. Ca vrajmasii trambiteaza si capul il ridica, iar starvurile robilor tai le pun spre mancare pasarilor cerului. Varsa sangele lor ca apa imprejurul cetatii voastre si n-are cine sa-i ingroape. Prietenii si cei de aproape stau departe, iar daca se apropie, mai cu viclenie arunca pierzatoarea cursa. Pentru ca s-a racit dragostea si vrajmasii omului sunt casnicii lui. Acestea, in adevar, pot sa amarasca sufletul mai mult decat se poate spune; caci daca ne gandim ca intreaga minte sufera si toata inima patimeste indata, nenorocirile acestea fiind impartasite cuiva pot sa fie mangaiere pentru noi. Spune-mi, cine este scutit de nenorocirile timpului de acum? Nimeni, precum cred eu. Ca, daca cineva ar fi atat de fericit, incat sa nu aiba nici o suparare (ceea ce se pare cu neputinta), totusi, daca voieste sa se supuna legii lui Hristos, el insusi trebuie sa sufere pentru durerile altora, pentru ca ni se porunceste sa plangem cu cei ce plang (Romani 12, 15). Caci, daca nimic din cele pe care le sufera altii nu-l ating, mai nefericit este acela decat toti cei care sufera; caci fericiti sunt cei care plang si vai celor ce rád. Vezi ce fel de sfarsit le putem prevesti acestora? Deci, nu numai tu esti stramtorat de necazuri. Ai dusmani multi? Dar, desigur, nu mai cruzi decat aceia care sunt prin partile acestea si care duc in robie unul din cinci copii si ca pe dobitoace obisnuiesc a-i ucide, din cinci sau din zece unul. Zici ca ai navalitori de afara pe cumani. Dar cine se poate compara cu aceia care navalesc din Cetate [Constantinopol] impotriva noastra, a ohridenilor? Acei care se duc in Cetate, pentru placere si pentru coroana rapesc toate si le iau cu dansii, nefiind cel ce izbandeste, nici cel ce izbaveste, caci cine se poate impotrivi celor din Cetate? Ai oameni rãi? Dar acei cetateni rai sunt copii, pe langa bulgarii nostri. [...] O singura scapare este si un singur leac la cei ce sufera, ca, desi din pricina atator necazuri ne-am intristat, sa nu ne mai vaitam, chiar de am suferi inca si mai multe suparari. Daca insa ne vom ruga si cu lacrimi vom cere ajutorul lui Dumnezeu, cred ca vom vedea aratandu-se mila si indurarea Sa catre noi.

La Ohrida, Sfantul Teofilact a scris si doua lucrari hagiografice de mare importanta, privitor la raspandirea crestinismului pe pamanturile slave Cea dintai este Patimirea celor cincisprezece mucenici din Tiberiopole-Strumita, care s-au savarsit la Tiberiopole (in apropiere de Ohrida) pe vremea lui Iulian Apostatul (PG 126, col. 151-222). Cea de a doua este Viata Sfantului Clement, Arhiepiscopul Bulgariei (1916), care este socotit Apostolul bulgarilor (PG 126, col. 1193-1246). In aceste doua lucrari hagiografice Sfantul Teofilact reflecta in chip vadit apropierea sa duhovniceasca de slavi si de traditia chirilo-metodianǎ55, aratand o deschidere primitoare pentru limba si cultura popoarelor nou convertite la crestinism de catre Sfintii Chiril si Metodiu si cei cinci ucenici ai lor, contrabalansandu-se astfel presupusul sau atasament excesiv la cultura greaca. De fapt, insusi Sfantul Teofilact s-a numit pe sine bulgar, intr-una din scrisorile catre Maria de Alania7.

Sfantul Teofilact a scris, de asemenea, o Omilie asupra celei de a unsprezecea Evanghelii a Invierii care se citeste la Utrenie (publicata fragmentar in PG 126, col. 145-150), o omilie la sarbatoarea imparateasca a Intrarii Maicii Domnului in biserica (PG 126, col. 129-144), dar si o omilie intru Cinstirea Sfintei Cruci (PG 126, col. 105-130).

In vremea episcopatului sau de la Ohrida, a fost insotit si ajutat de fratele sau, Dimitrie, care era cleric. Sfantul Teofilact il pomeneste adeseori pe Dimitrie in epistolele sale si ii dedica si doua lucrari: una referitoare la eunuci60, iar cea de a doua legata de post si ajunare. Se pare ca Dimitrie a murit de tuberculoza, pe la anul 1107-1108, la Tesalonic2, chiar in bratele fratelui sau Teofilact. De moartea lui Dimitrie, pe care il socotea o mangaiere si un mare sprijin al batranetilor sale, Sfantul Teofilact a fost mult indurerat.

Fiind un literat inzestrat cu o mare sensibilitate, a alcatuit ocazional si poezii iambice si anacreontice pe care, in diferite imprejurari, le-a dedicat apropiatilor sau celor cu care se afla in corespondenta63. Sfantul Teofilact a inchinat doua poeme si imnelor Sfantului Simeon Noul Teolog pe care il pretuia foarte mult si despre ale carui imne spunea: Toata lumea ar trebui sa citeasca aceasta carte!

Cu inima plina de durere din pricina mortii fratelui sau, Sfantul Teofilact i-a inchinat doua poezii in care savarseste vrednica pomenire virtuosului Dimitrie. Pentru frumusetea versurilor, asezam aici partea finala din cea de a doua poezie, alcatuita in versuri iambice.
Poem 👇

   Datorita preocuparilor sale scriitoricesti, a eruditiei sale, a perfectiunii si puritatii stilului sau literar, a familiaritatii sale atat cu autorii profani, cat si cu cei Sfinti, arhiepiscopul Teofilact ocupa un loc de cinste in pleiada marilor scriitori bizantini. Dar, mai cu seama, Sfantul Teofilact - prin nevointele trupesti si duhovnicesti savarsite intru implinirea sfintelor porunci ale Evangheliei - are un loc de cinste in Ceata Sfintilor ierarhi ai Bisericii Domnului Hristos, un loc si o duhovniceasca salasluire ce nu este supusa stricaciunii si nestatorniciei slavei omenesti.

Anul mortii Sfantului Teofilact nu ne este cunoscut foarte exact. Se pare ca una dintre ultimele scrisori datate ale Sfantului este din anul 1108, insa ostenelile sale duhovnicesti - in ciuda indelungatelor sale suferinte trupesti (guta, sciatica, torticolis) - s-au intins pana in anii 1125-1126 sau mai tarziu.

Ne este cunoscut ca inainte de obstescul sfarsit Sfantul Teofilact a parasit Ohrida si s-a intors in patria sa, anume la Tesalonic. Aici, odihnindu-se si despovarandu-se de haina cea grea a batranetilor si a betesugurilor trupesti, si-a dat sufletul sau curat in mainile lui Dumnezeu si astfel a purces spre locasurile Sfintilor, acolo unde nu este nici durere, nici intristare, nici suspinare, ci viata fara de sfarsit.

sursa: Talcuirea Sfintei Evanghelii a Sfantului TEOFILACT Arhiepiscopul Bulgariei

ÎN PEȘTERA CU FOCU-N VATRĂ de Eliana Popa

   ÎN PEȘTERA CU FOCU-N VATRĂ

de Eliana Popa

†

 Trăia odată-ntr-o pădure, un pustnic tare cuvios,
Se nevoia în rugăciune și mult îl îndrăgea Hristos,
Și a primit un mare dar( dorit de orice muritor)
Adeseori să i se-arate, chiar îngerul său păzitor!
Stăteau de vorbă față-n față, ca doi prieteni minunați,
Un înger lângă un sihastru, cu dragostea de sus, legați!

   Sensul fabulei celor zece fecioare - Intelepciunea nu este intr'o singura virtute, ci in adunarea tuturor virtutilor.

†

   Intelepciunea consta nu intr'o singura virtute, ci in ansamblul tuturor virtutilor. Sensul fabulei celor zece fecioare - Sf. Nicolae Vilimirovici.

   De aceea, fecioarele intelepte au trupuri fecioare si suflete fecioare, dar au si mare mila: mila pentru cei mai slabi ca cei care nu au fost inca eliberati de pacat. 

Fecioarele proaste isi pastreaza fara mila fecioria fizica, dar dispretuiesc fara mila pe cei mai slabi dintre ei, judecandu'le cu aroganta si ferindu'le cu dispret. 

„Pe buna dreptate sunt numite pacatose”.

a spus Sfantul Nil din Sinai

„pentru ca au fost crescuti intr-un lucru foarte greu si aproape imposibil ~ in feciorie ~ au neglijat un lucru marunt si usor ”. 

Ei ignora mila, sufera impreuna. , iarta! Lumanarile sunt curate, dar goale si intunecate!

  ~*~~†~~*~

 Cinci fecioare intelepte si cinci nebune. A se citi: cinci suflete omenesti intelepte si cinci nebune. Cele intelepte aveau candele curate si ulei, iar cele nebune, doar candele curate.

Candelele inseamna in primul rand trupurile, iar uleiul ‒ mila. „Mila” se spune pe greceste „eleu” (eleos). De aici si cuvantul „polieleu”, adica „multa mila”. Polieleul se aprinde la utrenie, atunci cand se canta psalmii despre multa milostivire a lui Dumnezeu fata de poporul ales, cu refrenul: 

Ca in veac este mila Lui, aliluia!

Fecioarele cele intelepte aveau, asadar, trup feciorelnic cu suflet feciorelnic, dar aveau totodata si mila mare: mila fata de cele mai slabe ca ele, care nu s'au slobozit inca de pacat.

Fecioarele cele nebune tineau cu asprime fecioria trupeasca, insa priveau fara mila si cu dispret la cele mai slabe ca ele, le judecau cu trufie si se fereau de ele cu dispret. „Pe buna dreptate sunt numite pacatoase”, spune sfantul Nil Sinaitul, „fiindca sporind intr'un lucru foarte anevoios si aproape cu neputinta ( in feciorie ), au trecut cu vederea ceea ce era lucru mic si lesnicios”. Au trecut cu vederea mila, impreuna'patimirea, iertarea! 

Candele curate, dar goale si intunecate! Cand vine moartea si trupurile se ingroapa sub pamant, iar sufletul ia calea vesnicei sale patrii, uleiul milostivirii trebuie sa lumineze si sa calauzeasca. Cine va fi fara acest ulei, il va cuprinde intunericul. Trecatoare din intuneric curat! Cum se va putea trece prin aceasta trecatoare anevoioasa? Sufletul este cuprins de frica si de cutremur: in jurul lui, groaza de la naluci si umbre. Ca niste vise urate care chinuie pe cel cufundat in somn. Cine va milui? Cine va intinde macar un capat de raza luminoasa? Milui'va Dumnezeu, dar pe cei milostivi. Fiindca spus este: Fericiti cei milostivi, ca aceia vor fi miluiti.

Cei care au avut mila fata de fapturi fi'vor miluiti de catre Facator. Nu este acest lucru adevarat si mangaietor? Dar si infricosator pentru nemilostivi?

In vecinatatea noastra, vietuia o fecioara batrana. Se stia de ea ca toata viata fusese si ramasese fecioara cinstita. Si pana aici, toate bune si toate vrednice de lauda, insa din zi in zi arunca cu limba sageti otravite impotriva celor ce traiesc in casatorie si pacatuiesc. De dimineata pana seara se lauda cu fecioria ei si prihanea pe cei ce i se pareau mai prihaniti ca ea. Ne'a zis, vorbind despre ea, un preot: 

„Daca nu stiati cine este fecioara nebuna din pilda evanghelica, iat'o!”. 

Si, cu adevarat, nebunia pare cumva mai grea atunci cand omul are numai o singura virtute, iar pe toate celelalte nu. Asa cum calatorului pe timp de noapte intunericul i se pare mai gros cand vede o lumina si apoi priveste la stanga si la dreapta ei. Intelepciunea nu este intr'o singura virtute, ci in adunarea tuturor virtutilor. Precum a zis inteleptul: intelepciunea si'a zidit siesi casa pe sapte stalpi (Pilde 9, 1). Intelept este sufletul ce are macar cele sapte virtuti de capetenie.

Aceasta pilda a lui Hristos mai are si un inteles duhovnicesc adanc. Prin cele cinci fecioare nebune se inteleg cele cinci simturi irationale. Cine traieste numai prin ceea ce se vede si se aude, fara nici un control launtric al ratiunii, are suflet nebun. Cand moartea trage cortina peste aceasta lume simtita, un asemenea suflet ramane in intuneric deplin. Iar prin cele cinci fecioare intelepte se inteleg cele cinci simturi launtrice, ce controleaza rational simturile dinafara si stapanesc asupra lor. Aceste simturi launtrice strang in aceasta viata lumina, ce ramane in suflet si lumineaza si dupa ce moartea trage cortina peste simturile dinafara. Insa vei putea intelege tu asta la varsta ta? Cu timpul, fara doar si poate. Pace tie si sanatate de la Dumnezeu!

sursa:doxologia.ro

 Cand sunt slab, atunci sunt tare

†

In momentul in care eu imi vad si-mi accept slabiciunea, Îi fac loc lui Dumnezeu sa lucreze in mine.

 parintele Constantin Sturzu.

Epistola a doua catre Corinteni

Capitolul 12

Si pentru ca sa nu ma trufesc cu bogatiad descoperirilor, datu-mi-s’a mie un ghimpe in trup, un inger al Satanei sa ma bata peste obraz, ca sa nu ma trufesce. † Pentru aceasta de trei ori L-am rugat pe Domnul, ca sa-l indeparteze de la mine; † si mi-a zis: De-ajuns iti este harul Meu, caci puterea Mea intru slabiciune se desavarseste! Asadar, foarte bucuros ma voi lauda mai degraba intru slabiciunile mele, pentru ca’ntru mine sa locuiasca puterea lui Hristos. † De aceea ma bucur in slabiciuni, in defaimari, in nevoi, in prigoniri, in stramtorari pentru Hristos; caci cand sunt slab, atunci sunt tare…†

PILDA CRESTINA-ORTODOXA 

 „Te caut, nu Te simt, dar Te intalnesc mereu „


In miezul unei nopti de primavara, un tanar crestin-ortodox, care se ruga in fata unui altar, in genunchi, langa cateva icoane si carti sfinte, intr-o camaruta mica foarte saracacioasa, atat de umila, incat avea o gaura mare in tavan si era neincalzita si neelectrificata, printre lacrimi, aprinzand 7 lumanari, deznadajduit din cauza faptului ca niciodata nu L-a putut simti pe Dumnezeu, desi dintotdeauna L-a cautat, a inceput sa se roage timid: „Doamne, daca intr-adevar existi, permite-mi sa Te simt, sa Te intalnesc, sa Te gasesc; Doamne, vorbeste-mi!” Afara a inceput sa ploua; picaturile de ploaie acompaniau suav o pasare, care s-a oprit din zbor in dreptul ferestrei camerei baiatului, cantand, insa baiatul nu a auzit-o. Dumnezeu, astfel, i-a „vorbit”!
Neauzind nimic, tanarul s-a rugat iar: „Doamne, vorbeste-mi!” Si pasarea a ciocanit de trei ori geamul, atat de puternic, incat sunetul a rasunat in toata camaruta lui, dar baiatul nu a ascultat-o. Era prea concentrat sa auda doar ce considera el ca trebuind. Dumnezeu, astfel, i-a „vorbit” a doua oara.
Cu durere in suflet tanarul a murmurat in tihna: „Doamne, Te implor, vorbeste-mi!”. Vantul a inceput sa bata lin, afara, parand a fi o adevarata simfonie, la patrunderea lui printre crapaturile ferestrei macinate de trecerea timpului, dar baiatul nu i-a dat importanta cuvenita, ci l-a tratat cu ignoranta. Se astepta la altceva. Dumnezeu, astfel, i-a „vorbit” pentru a treia oara!
Stingand 3 lumanari, trist, tanarul a spus cu voce parca lipsita de viata: „Doamne, arata-mi-Te, vreau sa Te vad!”. Pasarea a zburat de la geamul lui. Un fulger a brazdat toata bolta cereasca, dar tanarul nu a observat maretia lui. Dumnezeu, astfel, i s-a „aratat”!
Nedumerit, tanarul a inceput sa strige fierbinte, printr-o ruga launtrica: „Doamne, Dumnezeul meu, lasa-ma sa Te miros!”. O floare de pe icoana Sfintei Treimi a cazut langa genunchii baiatului, iar nectarul ei s-a imprastiat pe hainele lui. El, insa, nu i-a perceput mirosul imbietor. Astepta altceva. Dumnezeu, astfel, S-a lasat „mirosit”.
Stingand inca 2 lumanari, tanarul continua sa converseze cu Dumnezeu: „Pana cand ma vei lasa zadarnic, sa Te chem, oare vrei putina credinta-n Tine sa mi-o pierd? Doamne, vreau sa Te intalnesc, sa Te gasesc, sa pun mana pe Tine, sa Te ating!”. Prin gaura din tavanul camarutei sale, dintr-un stup, din podul casei, veni pe aripile aerului o albina si se puse pe umarul drept al baiatului, dar el a lovit-o cu mana stanga; a gonit fragila insecta. Dumnezeu, astfel, S-a lasat „atins”!
Apasat de o profunda povara, pe baiat l-a cuprins somnul, dar in ultimul moment a apucat sa stinga inca o lumanare si sa mai spuna cateva cuvinte, inainte sa adoarma: „Doamne, Doamne, Doamne, lasa-ma sa Te gust!”. Adormi, gemuit fiind langa altar, cu capul sub candela care ardea palpaind. O picatura de untdelemn din candela s-a scurs usor si a cazut pe obrazul lui. S-a prelins si a ajuns in gura baiatului. Pulsul inimii lui s-a accelerat, iar tanarul s-a trezit avand in gura un gust dulce parfumat, dar nu l-a simtit, pentru ca s-a grabit sa se puna in pat, pentru a-si continua somnul. Dumnezeu, astfel, S-a lasat „gustat”!
Ajuns in pat si continuandu-si somnul, baiatul a avut un vis: S-a visat pe el insusi, in fata altarului, in genunchi, vorbind cu Dumnezeu, si spunandu-i: „Nu Te simt, Doamne, nu Te intalnesc, nu Te gasesc, cred ca nu existi, sau daca existi m-ai parasit, nu ma mai iubesti”. Cuvintele lui au fost urmate de un vuiet puternic. Dintr-o data un inger frumos foarte, a aparut stand langa singura lumanare, care inca mai ardea, si i-a spus, privindu-l: „Baiatule, eu sunt Rafael, unul din cei sapte sfinti ingeri, care ridica rugaciunile oamenilor dreptcredinciosi si le inalta inaintea slavei Celui Sfant. Am fost trimis la tine de Cel Preainalt. Nu te teme! Eu iti voi spune ce-mi este ingaduit, iar tu vei pastra toate cuvintele mele in inima ta. Binecuvanteaza-l pe Dumnezeu, slaveste-L si cunoaste slava Lui; marturiseste inaintea tuturor celor vii ce a facut El pentru tine. Dar ce a facut El pentru tine, in aceasta noapte? La toate rugaciunile ti-a raspuns, dar tu nu ti-ai dat seama. De ce? Nu ti-ai lasat inima si trupul sa-L simta pe Dumnezeu, doar pentru ca mintea ta nu a inteles felul in care El ti s-a facut cunoscut. L-ai fi simtit daca ai fi avut iubire si credinta puternice, in inima si suflet, pentru ca cel care iubeste si crede in El, cu adevarat, nu are cum sa nu-L simta, de vreme ce Dumnezeu este iubire. Dar tu ai avut indoieli si, mai mult decat atat, ai indraznit chiar sa ceri semne de la Dumnezeu, ispitindu-L. Le-ai primit pe toate, baiatule, dar, chiar si asa, tu nu le-ai inteles. Iubirea de oameni a lui Dumnezeu, insa, este mare. Priveste catre icoana Sfintei Treimi”. Tanarul, vizibil uimit de cuvintele Sfantului Inger, se uita catre icoana. O voce blanda si-a facut simtita prezenta, rezonand din spatele icoanei, care era total invaluita intr-un nor de lumina alba-aurie: „Fiule, ii zise vocea, nu te teme, Eu stiu demult ca inima ta geme. Eu sunt Dumnezeu, Alfa si Omega, Inceputul si Sfarsitul, Cel dintai si Cel de pe urma; Eu exist! Nu te-am uitat, nu te-am parasit. Sa nu crezi ca as putea sa te uit vreodata, ca as putea sa te parasesc. Langa tine sta mereu unul dintre ingerii Mei, la fiecare pas al tau. Sa nu te simti singur niciodata, ai toata dragostea Mea”. Pe baiat il bufni plansul. Dumnezeu continua sa-i vorbeasca: „ Fara credinta, dar, nu este cu putinta sa fii placut Mie, caci cine se apropie de Mine trebuie sa creada ca Eu exist si ca Ma fac rasplatitor celui care Ma cauta „. Dar ce este credinta, Doamne, intreba baiatul, caci eu am trait tot timpul cu senzatia ca am credinta in Tine?! „ Credinta este incredintarea celor nadajduite, dovedirea lucrurilor celor nevazute. Altfel spus este increderea sau crezarea in ceva nevazut ca si cum ar fi vazut, si dorirea si sperarea celor asteptate ca si cum ar fi de fata, ca si cum ar fi primite. Oh, fiule, credinta ta in Mine a fost prea mica si nestatornica. Te-ai indoit de existenta Mea. Sa stii ca daca as fi dorit, Eu as fi putut pur si simplu sa apar in fata ta, in trecut, pentru a demonstra ca exist, insa daca as fi facut acest lucru, tu nu ai mai fi avut nevoie de credinta. Fericiti sunt cei ce nu au primit nicio dovada a existentei Mele, dar au crezut in Mine!
Fiule, exista o multime de dovezi cu privire la existenta Mea. Biblia, Cuvantul Meu, spune: „ Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria. Ziua zilei spune cuvant, si noaptea noptii vesteste stiinta „ (Psalmul 19:1, 2). Asadar, minunatiile naturii demonstreaza existenta Mea, tocmai de aceea Eu ti-am trimis pasarea, albina, fulgerul…; semnele de la Mine. Prin ele M-am revelat tie, dar tu nu te-ai asteptat la o altfel de revelatie, tocmai de aceea nici nu le-ai luat in seama. Nu Ma poti vedea, intelege, fiule, pentru ca Eu locuiesc in lumina neapropiata. Pe Mine nu M-a vazut niciun om, niciodata, nici nu M-a inteles. A incerca sa Ma vezi, sa Ma intelegi, sa Ma atingi, iti este si iti va fi intotdeauna cu neputinta. Acum stii ca Eu exist, insa. Credinta ta prea mica in Mine s-a transformat in convingere. Cunoaste-Ma si vorbeste despre Mine prin antinomie, pe cale apofatica si pe cale catafatica. Calea apofatica inseamna sa Ma cunosti prin negatie, evitand sa gandesti si sa spui ceva despre Mine, din toate ce nu pot fi gandite si spuse. Eu sunt necuprins, nemarginit, necunoscut pe calea ratiunii, caile Mele sunt necercetate si nepatrunse. Calea catafatica inseamna sa recunosti si sa sustii existenta Mea prin afirmatii: Dumnezeu este bun, atotputernic, intelept, milostiv si asa mai departe. Eu, Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacov, adica Cel viu, Singurul, dar in trei ipostasuri: Tatal si Fiul si Sfantul Duh, Care lucrez in creatia Mea, Eu, Care M-am revelat lui Moise, in rugul aprins, Ma fac cunoscut prin opera Mea, prin tot ce exista si am creat numai de natura pozitiva, caci nu Eu am creat raul, dar sunt de necunoscut in fiinta Mea. Prin opera Mea, Eu pot fi numit creator, dar prin fiinta Mea nu am nume grait, pentru ca sunt de negrait. Apropie-te intotdeauna de Mine, in mister divin, fiind multumit sa Ma intalnesti si sa realizezi, in acelasi timp, neputinta mintii umane de a Ma intelege. Te iubesc!”.
Vocea si norul de lumina aurie disparura. Ingerul Rafael a zambit, a stins ultima lumanare aprinsa, cea de-a saptea, si, indata, visul baiatului a luat sfarsit.
Era dimineata! Trezit din somn, tanarul si-a adus aminte de visul pe care l-a avut si se simtea pe deplin fericit ca Dumnezeu i-a vorbit. Cuprins de o iubire de nedescris, s-a dat jos din pat, s-a spalat pe fata, s-a imbracat si a inceput sa faca metanii in fata altarului, in semn de recunostinta. Era convins de existenta Celui pe Care l-a cautat mult timp si pe Care l-a intalnit tot de atatea ori, insa fara sa realizeze. In timpul celei de-a treia metanii a observat Biblia deschisa, desi tot timpul era inchisa, pentru ca asa obisnuia sa o lase. S-a oprit, si a inceput sa citeasca: „De atunci a inceput Iisus sa propovaduiasca si sa spuna: Pocaiti-va, caci s-a apropiat imparatia cerurilor. Iar Eu zic voua: Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc, ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui din ceruri, ca El face sa rasara soarele si peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti. Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este. Nu va adunati comori pe pamant, unde molia si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura. Ci adunati-va comori in cer, unde nici molia, nici rugina nu le strica, unde furii nu le sapa si nu le fura. Caci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta. Nu oricine Imi zice: Doamne, Doamne, va intra in imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu Celui din ceruri” (Matei 4:17; 5:44, 45, 48; 6:19-21; 7:21). Emotiile l-au invadat. O lacrima i s-a scurs din ochiul drept, gadilandu-i si umezindu-i pielea uscata. A inchis gentil Biblia, a pus-o pe altar, si a deschis fereastra, ca sa admire frumusetea diminetii. O adiere de vant l-a mangaiat. A inchis fereastra si, din nou, a observat Biblia deschisa. A luat-o in brate si a inceput sa citeasca: „”Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot sufletul tau, din tot cugetul tau si din toata puterea ta”. Aceasta este cea dintai porunca. Iar a doua e aceasta: „Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti”. Mai mare decat acestea nu este alta porunca” (Marcu 12:30, 31). Uluit de ce a citit, a inchis Biblia, a pus-o pe altar si a plecat afara, contempland la cele citite. Ajuns afara un gand ii tot reverbera insistent in minte: „intoarce-te in camera ta, degraba, intoarce-te”. S-a intors si a observat pentru a treia oara consecutiv Biblia deschisa. S-a pus in genunchi, fiind oarecum speriat de ce i se intampla, si a inceput sa citeasca: „Atunci Iisus a zis ucenicilor Sai: Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie. Ca cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde; iar cine isi va pierde sufletul pentru Mine il va afla. Pentru ca ce-i va folosi omului, daca va castiga lumea intreaga, iar sufletul sau il va pierde? Sau ce va da omul in schimb pentru sufletul sau? Caci Fiul Omului va sa vina intru slava Tatalui Sau, cu ingerii Sai; si atunci va rasplati fiecaruia dupa faptele sale „ (Matei 16:24-27). Un fior cald l-a traversat din cap pana in picioare. Atunci a inteles ca Dumnezeu a facut in asa fel, incat Biblia sa se deschida in numele Sfintei Treimi, ca el sa citeasca unele dintre cele mai importante versete, cu scopul de a-si da seama ce sa faca mai departe cu viata lui.
Emotionat fiind, negasindu-si cuvinte de slava, ca sa-L laude pe Dumnezeu, a inchis Biblia si a deschis-o la intamplare, pe la sfarsit, sperand ca va gasi acolo cuvintele prin care sa-si poata arata recunostinta fata de nemasurata bunatate a lui Dumnezeu; si le-a gasit, cu ingaduita Lui: „Vrednic esti, Doamne si Dumnezeul nostru, sa primesti slava si cinstea si puterea, caci Tu ai zidit toate lucrurile si prin vointa Ta ele erau si s-au facut” (Apocalipsa 4:11).
Din acel moment baiatul si-a predat inima in mainile lui Dumnezeu si, ducand o viata bineplacuta Lui, s-a mantuit ajungand in Raiul in care ceata sfintilor ingeri si a arhanghelilor, cu toate cerestile puteri, Il lauda pe Dumnezeu, zicand: Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot, plin este cerul si pamantul de slava Ta„.

Pilda unui om bogat care i-a rodit din belsug tarina. † Talcuita

Orice post ne cheama la pocainta. Insa daca in acest post al Craciunului nu avem un canon de pocainta, precum Canonul Sfantului Andrei Criteanul pe care il citim in Postul Sfintelor Pasti, avem parte de o chemare mai accentuata catre milostenie. Evangheliile din vremea acestui post ne cheama la faptuirea celor bune. Fara pocainta si milostenie, omul nu poate ajunge sa se impartaseasca de iubirea milostiva a lui Dumnezeu fata de noi. Devenind iubitori de oameni, devenim purtatori ai lui Hristos.

Din Evanghelia de la( Luca 12, 16-21 ), aflam ca unui bogat i-a rodit atat mult tarina, incat ia decizia sa strice hambarele vechi, pentru unele mai mari, ca sa poata aduna in ele toata roada pamantului. Nu face nimic deosebit si are parte de o recolta bogata. De aici reiese ca Dumnezeu ii face un dar, ca si el sa ajunga sa daruiasca.

Este numit nebun pentru ca nu intelege rodul ca pe un dar venit de la Dumnezeu. In loc sa multumeasca si sa daruiasca, isi spune siesi: "si-i voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunatati stranse pentru multi ani; odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te!…†" (Luca 12, 19). De aici reiese cat de mult se iubea pe sine. Atasarea mai mult decat trebuie fata de cele materiale duce la inrobire. Sufletul este redus la trup, iar hrana lui ajunge sa fie materiala. Aceasta lacomie fata de cele materiale aduce cu sine despartirea de Dumnezeu si semeni.

 Invatatorule, ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci? Pilda samarineanului milostiv.

†

Si iata, un invatator de lege s-a ridicat, ispitindu-L si zicand: 

Ce sa fac pentru a mosteni viata vesnica?

Iar Iisus i-a zis: 

Ce este scris in lege?, cum citesti?

Iar el, raspunzand, a zis:  

Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si din toata puterea ta si din tot cugetul tau; iar pe aproapele tau, ca pe tine insuti.

Iar Domnul i-a zis: 

Drept ai raspuns; fa aceasta si vei fi viu.

Dar el, voind sa se indreptateasca pe sined, I-a zis lui Iisus: 

Si cine este aproapele meu?

Iar Iisus, raspunzand, a zis: 

Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon si a cazut intre talhari care, dupa ce l-au dezbracat si l-au ranit, au plecat, lasandu-l aproape mort. Iar din intamplare un preot cobora pe calea aceea, si vazandu-l, a trecut pe-alaturi. Tot asa si un levit, ajungand in locul acela si vazand, a trecut pe-alaturi. Iar un samarinean care mergea pe cale a venit la el si, vazandu-l, i s’a facut mila, si apropiindu-se, i-a legat ranile, turnand pe ele untdelemn si vin; si punandu-l pe dobitocul sau, l-a dus la un han si i-a purtat de grija. Si a doua zi, scotand doi dinari, i-a dat hangiului si i-a zis: Ai grija de el; si ceea ce vei mai cheltui ti-i voi da eu cand ma voi intoarce. Care din acestia trei ti se pare ca a fost aproapele celui cazut intre talhari?

Iar el a zis:  

Cel care si-a facut mila cu el.

Iisus i-a zis: 

Mergi si fa si tu asemenea! (Luca, 10: 25-37)

La intrebarea "Cine este aproapele meu?", Mantuitorul rosteste Pilda Samarinenului milostiv. Trebuie sa fim cu luare aminte la cum se intreaba. Tanarul zice: "Cine este aproapele meu?", iar Mantuitorul dupa ce a grait pilda, spune: "Care dintre cei trei a fost aproapele celui cazut intre talhari?". Din intrebarea Mantuitorului putem vedea ca lipsesc cuvintele "al meu". De ce? Pentru ca prin intruparea Sa, Hristos a largit sfera aproapelui. Aproapele devine tot omul din lume, pentru ca orice om este zidit dupa chipul lui Dumnezeu. Nu trebuie sa mai intrebam "cine este aproapele meu?", ci sa ne intrebam "cui ii sunt eu aproape?". Insa, pentru a avea raspuns la aceasta intrebare, trebuie sa ajuti, sa fii binevoitor, sa faci ceva, sa fi interesat de cel de langa tine. Orice gest de iubire, cat de mic ar fi, pentru Dumnezeu e un lucru mare. El te vede mare din cel mai mic act de iubire.

Ne intrebam adesea ce trebuie sa facem pentru a ne mantui. Raspunsul valabil pentru toti, indiferent de timp, este cel primit de tanar: "Du-te si fa si tu la fel". Trebuie sa luam chipul samarineanului, ca sa mostenim imparatia cerurilor.

Arhid. Ioan Ică Jr. 

Cuvant la Evanghelia Dregatorului bogat

  Samarinenul a dat ceva din timpul sau, din viata sa si dupa aceea a mers mai departe. A turnat vin si untdelemn asupra ranilor celui cazut intre talhari, l-a dus la o casa de oaspeti, a platit pentru ingrijirea lui. Atunci cand vine vorba de aproapele, negociem mult cu noi insine. In lumea de astazi, o lume in care ne spunem ca nu mai avem timp suficient pentru noi, ne dorim sa nu ne iasa in cale aproapele. Iar daca ne iese, mergem asemenea preotului si levitului. Mergem pe langa cel de langa noi si nu impreuna cu el. Si asta si in conditiile in care el este "aproape mort".

 

 Pilda samarineanului milostiv,

talcuita de Inalt Prea Sfintitul Bartolomeu Anania.

Cele trei dimensiuni ale Sfintei Cruci - ca SEMN - SIMBOL si PUTERE

†

 

IOAN 3: 16

Sfanta Cruce, Altar de jertfa al Mantuitorului, are trei semnificatii: 

• obiect sfant, 

• semn de inchinare,
  

• cale de urmat. 

In cele ce urmeaza prezentam o cateheza despre importanta si semnificatiile Sfintei Cruci, material concis, care trebuie neaparat intregit in prezentarea orala din cadrul comunitatilor parohiale cu temeiuri biblice, dar si cu alte elemente semnificative, usor de obtinut din sursele bibliografice indicate, mai ales cu privire la raspunsurile ortodoxe vizavi de atitudinile neoprotestante, in functie de situatia concreta din fiecare parohie.

Sfanta Cruce - semn crestin, distinct si distinctiv.

I. Toate religiile lumii, din trecut si de azi, au avut si au semne si simboluri specifice: unele corpuri ceresti (soarele, luna, stelele), altele corpuri si figuri de animale, iar altele obiecte de tot felul. In acelasi timp, suverani si popoare, armate, institutii, asociatii, familii nobile etc. au adoptat diferite simboluri, socotite reprezentative. Ar fi nevoie de un muzeu imens, ca sa fie expuse toate la un loc! Deosebit de toate religiile si celelalte institutii omenesti, crestinismul se prezinta in fata lumii, de douazeci de veacuri, cu cel mai simplu, dar si cel mai mare dintre semne: Sfanta Cruce. Prin comparatie, nici unul dintre celelalte n-a reprezentat mai bine un fapt, un adevar, o realitate. De ce? Pentru ca Sfanta Cruce nu este un simbol mitologic, o idee, un obiect magic ori artistic, ci Altar, pe care Iisus Hristos S-a jertfit, ca sa ne mantuiasca. Parintii Bisericii ne invata ca Sfanta Cruce are trei semnificatii: obiect sfant, semn de inchinare si cale de urmat, misiune. In pofida faptului ca s-a vorbit si s-a scris enorm despre ea, ca stim, asadar, foarte multe lucruri, Sfanta Cruce ramane, in esenta, o mare taina, sau "usa tainelor" - cum frumos exprima un vers din Acatistul Sfintei Cruci (Icos 6), asa cum de-a pururi taine raman Sfanta Treime, Intruparea Mantuitorului, Euharistia etc., pe care le primim si le intelegem numai prin credinta. Trebuie sa retinem, de asemenea, ca in ierarhia liturgica Sfanta Cruce se situeaza imediat dupa Maica Domnului si inaintea sfintilor. Sa ne amintim ca la incheierea unor slujbe (otpust) se rosteste: "Hristos - Adevaratul Dumnezeul nostru, pentru rugaciunile Preacuratei Maicii Sale, cu puterea cinstitei si de viata facatoarei Cruci si cu ale tuturor sfintilor, sa ne miluiasca si sa ne mantuiasca". Intelegem, astfel, ca Hristos ne mantuieste si cu puterea Crucii.

Invierea fiicei lui Iair si vindecarea femeii cu scurgere de sange

 Si iata a venit un barbat, al carui nume era Iair si care era mai-marele sinagogii. Si cazand la picioarele lui Iisus, Il ruga sa intre in casa Lui, Caci avea numai o fiica, ca de doisprezece ani, si ea era pe moarte. 

Si, pe cand se ducea El, multimile Il impresurau. Si o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sange si cheltuise cu doctorii toata averea ei, si de nici unul nu putuse sa fie vindecata, Apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui si indata s-a oprit curgerea sangelui ei. 

Vindecarea femeii cu scurgere de sange

Minunea invierii fiului vaduvei din Nain, talcuita de Inalt Prea Sfintitul Bartolomeu Anania (audio)

†

 Evanghelia dupa Luca. Capitolul VII. 11-17

Minunea invierii fiului
vaduvei din Nain

Si a fost ca dupa aceea S’a dus intr’o cetate numita Nain, si impreuna cu El mergeau ucenicii Sai si multime multa.  Iar cand S’a apropiat de portile cetatii, iata ca scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, si ea era vaduva, si multime mare din cetate era cu ea. Si vazand'o Domnul, I s’a facut mila de ea si i'a zis: 

„Nu plange!”

Si, apropiindu'Se, S’a atins de pat, iar cei care'l duceau s’au oprit. Si i'a zis: 

„Tinere, tie'ti spun: Scoala'te!”

Si s’a ridicat mortul si a inceput sa vorbeasca; si i l'a dat mamei sale.

Si frica i'a cuprins pe toti si'L slaveau pe Dumnezeu, zicand: 

Mare profet S’a ridicat intre noi si Dumnezeu Si-a cercetat poporul.

Si a iesit cuvantul acesta despre El in toata Iudeea si in tot tinutul dimprejur.

~*~

Aruncati intotdeauna mreaja mintii si a sufletului vostru, mai la adanc!

†

Sfantul Apostol si
Evanghelist Luca

 "Galateni II , 16-20" Stiind insa ca omul nu se indreptatestei din faptele legiij, ci numai prin credinta in Iisus Hristos, am crezut si noi in Hristos Iisus, pentru ca din credinta in Hristos sa ne indreptatim, iar nu din faptele legii; caci din faptele legii nimeni nu se va indreptati.

Dar daca’n cautarea noastra de a ne indreptati in Hristos ne-am gasit si pe noi insine pacatosi, este oare Hristos slujitor al pacatului? Fereasca Dumnezeu!

Ca daca pe cele ce eu le-am daramat, pe acelea le zidesc la loc, ma adeveresc pe mine insumi calcator de porunca. 19 Fiindca eu prin lege i-am murit legii, pentru ca sa'I traiesc lui Dumnezeu:  m’am rastignit impreuna cu Hristos; si nu eu sunt cel ce mai traiesc, ci Hristos este Cel ce traieste in mine; ceea ce traiesc eu acum in trup, traiesc intru credinta in Fiul lui Dumnezeu, Cel ce m’a iubit si pe Sine Insusi S’a dat pentru mine.

Pomul si invatatorul se cunosc dupa roade.

Mi'ar fi placut sa fiu profesor. 

Profesorul seamana cu un tamplar care ia un lemn murdar din noroi, îl spala si face mobila de lux.

Pomul si invatatorul se cunosc dupa roade.

PETRE TUTEA

Acest citat imi deschide mintea spre, Mantuitorul nostru Iisus, Invatatorul si Domnul nostru (Ioan. 13,13), prin mila Sa, ne va scoate din mocirla pacatelor. Aceasta mocirla plina de necuratie, noroi si de nesuferita duhoare. Cei care vor crede in Domnezeu, vor fi spalati, "precum lemnul cel murdar de noroi". 

Zis'a Domnul IISUS 

"Sa nu se tulbure inima voastra; credeti in Dumnezeu, si in Mine credeti"

" (Ioan 14. 1-27) 

Click aici >>> Iisus este cel mai mare Invatator al tuturor timpurilor

Zis-a DOMNUL Iisus, 'Cine are urechi de auzit sa auda, caci inima acestui popor s-a impietrit'.

  Zis-a DOMNUL IISUS:

Cine are urechi de auzit sa auda, caci inima acestui popor s-a impietrit.

†

Caci inima acestui popor s-a impietrit; au ajuns tari de urechi, si-au inchis ochii, ca nu cumva sa vada cu ochii, sa auda cu urechile, sa inteleaga cu inima, sa se intoarca la Dumnezeu si sa-i vindec...(Matei. 13,15) 

Pilda semanatorului! Iata una dintre cele mai frumoase pilde rostite de Mantuitorul Iisus Hristos.

Zis-a DOMNUL, iesit-a semanatorul sa semene samanta sa. Si pe cand semana, unele seminte au cazut langa drum si au venit pasarile si le-au mancat. Altele au cazut pe loc pietros, unde n-aveau pamant mult, si indata au rasarit, pentru ca nu era pamantul adanc. Iar cand s-a ivit soarele, s-au palit de arsita si, neavand radacina, s-au uscat. Altele au cazut intre spini, dar spinii au crescut si le-au inabusit. Altele au cazut pe pamant bun si au dat rod: una o suta, alta saizeci, alta treizeci. Cine are urechi de auzit sa auda" (Matei 13, 3-9).

 Apostolii L-au intrebat: Doamne, de ce graiesti in pilde? Ce va sa zica pilda aceasta? Cum trebuie s-o intelegem? 

Iisus le-a raspuns: Am vorbit in pilde, "pentru ca voua va e dat sa stiti tainele Imparatiei cerurilor, iar acelora nu le e dat" (Matei 13, 11).

~*~

Ascultati dar ce inseamna pilda semanatorului.

Cand un om aude Cuvantul privitor la Imparatie si nu-l intelege, vine cel rau si rapeste ce a fost semanat in inima lui. Aceasta este samanta cazuta langa drum.

Samanta cazuta in locuri stancoase este cel ce aude Cuvantul si-l primeste indata cu bucurie, dar n-are radacina in el, ci tine pana la o vreme; si, cum vine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvantului, se leapada indata de el.

Samanta cazuta intre spini este cel ce aude Cuvantul, dar ingrijorarile veacului acestuia si inselaciunea bogatiilor ineaca acest Cuvant si ajunge neroditor.

Iar samanta cazuta in pamant bun este cel ce aude Cuvantul si-l intelege; el aduce rod: un graunte da o suta, altul, saizeci, altul, treizeci.”

Pilda semanatorului rostita de Mantuitorul Iisus Hristos. 

Talcuita de Inalt Prea Sfintitul Bartolomeu Anania 

~*~

 

~*~