Un gand curat, bun, ce il va aduce, are putere mai mare decat privegherile si postirile.

   GÂNDURILE BUNE SE CULTIVĂ, GÂNDURILE RELE SE ALUNGĂ.

†

   Un gand curat, bun, ce il va aduce, are putere mai mare decat privegherile si postirile.

– Parinte, in Vechiul Testament, in Cartea a IV-a a Macabeilor se spune: Gandul evlavios nu este distrugator al patimilor, ci potrivnic. Ce inseamna aceasta?

– Ia asculta! Patimile sunt inradacinate adanc inlauntrul nostru, dar gandul evlavios, gandul bun, ne ajuta sa nu fim robiti de ele. Atunci cand omul cultiva numai ganduri bune si isi intareste o stare buna, patimile inceteaza sa mai lucreze, de parca nu ar mai exista. Adica gandul evlavios nu dezradacineaza patimile, ci le razboieste, putand chiar sa le rapuna. Cred ca scriitorul descrie cele pe care le-au suferit cei sapte prunci, mama lor, Sfanta Solomoni, si dascalul lor, Sfantul Eleazar, din pricina cugetarii evlavioase, tocmai ca sa arate puterea gandului bun.

Un gand bun are aceeasi putere cu o priveghere de multe ceasuri. Are mare putere. Precum astazi unele arme noi blocheaza cu raze laser racheta chiar la baza ei si o impiedica sa se lanseze, tot astfel si gandurile bune apuca inainte si paralizeaza gandurile rele pe „aeroporturile” diavolului, de unde pornesc. De aceea incercati, pe cat puteti, sa plantati ganduri bune mai inainte de a apuca diavolul sa va planteze el gandurile cele rele, astfel incat inima sa vi se faca gradina de flori, iar rugaciunea sa va fie insotita de mireasma duhovniceasca a inimii voastre.

   Binecuvantat si Sfant este DUMNEZEU in toate lucrurile Sale! D O A M N E, fie voia Ta!

†

   Luptati-va impotriva gandurilor si simtamintelor de intristare cu aceste cuvinte blande: 

 D O A M N E, fie voia Ta! Binecuvantat si Sfant este DUMNEZEU in toate lucrurile Sale!

   Fara ajutorul si harul lui DUMNEZEU nici un om nu poate tine piept in razboaiele nevazute care apar in inima lui si pricinuiesc vifore sufletesti. Rugaciunea si citirea cuvantului lui DUMNEZEU ajuta in viforele sufletesti, dar nici cu acest ajutor nu va ajunge degraba omul stapan pe sine, nu se va sui degraba in limanul linistii netulburate, pentru ca gandurile si simtamintele dumnezeiesti nu sunt insusite degraba de firea noastra cazuta, credinta nu devine degraba vie, ca si cum L-ar vedea cu ochii pe DUMNEZEU.

   Din credinta vie in DUMNEZEU ia nastere deplina supunere fata de DOMNUL, iar din supunerea fata de DUMNEZEU iau nastere pacea gandurilor si linistea inimii.

   Trebuie sa altoiti in inima dumneavoastra credinta in DUMNEZEU, supunerea fata de DUMNEZEU: gustandu-le, veti gusta odata cu ele mangaiere duhovniceasca in necaz si liniste. Lupta cu gandurile aducatoare de necaz, oricat de complicate, de incurcate si de sofisticate ar fi gandurile acestea, trebuie sa fie foarte simpla, dupa cum toata credinta crestineasca este simpla si in simplitatea sa este accesibila oricui, iar prin puterea sa indestuleaza pe oricine. Luptati-va impotriva gandurilor si simtamintelor de intristare cu aceste cuvinte blande: 

   D O A M N E, fie voia Ta! Binecuvantat si Sfant este DUMNEZEU in toate lucrurile Sale!

   Rostiti cuvintele acestea cu mintea, iar cand sunteti singur rosteste-l cu voce joasa; rostiti-le fara graba, cu multa luare-aminte si evlavie; repetati aceste cuvinte scurte pana cand se vor potoli gandurile si simtamintele de intristare.

   Cand se vor ridica iarasi, intrebuintati impotriva lor aceeasi arma. Aflati din experienta puterea acestei arme, care la prima vedere pare atat de ne'nsemnata. Iar din starea de lupta este cu neputinta sa iesim la starea de odihna altfel decat prin biruinta. A te supune intristarii este un lucru din cale-afara de primejdios: cand ea va prinde putere in om, punand stapanire pe el, poate ucide si trupul, si sufletul. 

   Nu va grabiti sa muriti: pana si cea mai lunga viata este doar o clipa fata de vesnicie. Incredintati-va pe dumneavoastra si rastimpul pribegiei dumneavoastra pamantesti voii lui Dumnezeu, iar dumneavoastra folositi-va de acest rastimp spre a va pregati cat mai bine pentru vesnicie. Sa nu va mirati ca sunteti slaba in nevointa duhovniceasca: pricina slabiciunii acesteia este faptul ca sunteti incepatoare. Timpul va va imbogati si cu experienta, si cu putere.

   Privesc cu compatimire starea dumneavoastra sufleteasca: va topiti ca de foc in necazul crancen. Rabdati greutatea acestei stari: dupa ce va trece, va veti simti renascuta, va veti vedea imbogatita cu comori duhovnicesti despre a caror existenta nu au idee oamenii a caror viata pamanteasca a fost presarata doar cu placeri. Atunci veti cunoaste ca Bun este DOMNUL si in necazurile pe care le trimite, pentru ca necazurile vremelnice ii duc la bunatatile cele vesnice pe cei care le primesc asa cum se cade.

Sfantul Ignatie Briancianinov / sursa: crestinortodox.ro

Razboiul din noi: Ultimul bastion

Scurtmetraj

   Credem ca suntem buni, dar in realitate suntem roboti programati sa lupte intre noi, un cyborg programat sa distruga. 

Totusi, avem de ales. Ce alegem: razboiul sau PACEA PURA?

   Sfantul protector al arhitectilor, zidarilor si al pietrarilor.

†

   Sfantul Apostol Toma era originar din Galileia. Numele de Toma, in aramaica te’oma, tradus in greaca Didymos, inseamna geaman. In aramaica si in ebraica, Toma este doar un epitet. La unii crestini sirieni el este cunoscut sub numele de Iuda Toma (Iuda Geamanul). A facut parte din cei Doisprezece Apostoli ai lui Hristos. Potrivit Traditiei, Sfantul Toma a vestit Evanghelia lui Hristos in India, unde a suferit moarte de martir. Crestinii sirieni din Malabar sustin cu tarie ca se trag din Sfantul Apostol Toma si ca a fost martirzat la Calamina (Mylapore), langa Madras.

   In India a intemeiat biserici, a sfintit preoti si episcopi si a convertit doua surori, Tertiana si Migdonia, sotii de mari principi indieni. Printul Smideu, sotul Tertianei, l-a osandit la moarte. A fost omorat cu lancea de cinci soldati. Moastele Sfantului Apostol Toma au fost aduse la Edessa, in anul 165.

   Apostolul Toma este cunoscut de multi dintre noi ca fiind "necredincios”. "Necredinta” sa ar proveni din faptul ca nu da crezare marturiei Apostolilor ca Hristos a inviat: 

 Daca nu voi vedea, in mainile Lui, semnul cuielor, si daca nu voi pune degetul meu in semnul cuielor, si daca nu voi pune mana mea in coasta Lui, nu voi crede (Ioan 20, 25).

   Insa, Apostolul Toma nu se indoieste de faptul ca Hristos a inviat, ci de faptul ca Hristos Se afla dupa invierea Sa intr-un trup care nu mai poate fi vazut. Sfantul Chiril afirma ca atunci cand Toma spune: 

 daca nu voi pune degetul meu in semnul cuielor nu voi crede...", el spune de fapt: "Nu voi crede ca El mai poate fi vazut, de nu voi pune degetul meu in urma cuielor.

   Cuvintele Mantuitorului: "Adu degetul tau incoace si vezi mainile Mele si adu mana ta si o pune coasta Mea si nu fii necredincios, ci credincios” (Ioan 24, 27), sunt o invitatie in a ne descoperi ca natura umana nu este desfiintata prin Inviere. Natura umana pe care Hristos a asumat-o nu s-a pierdut in dumnezeire, ci a fost transfigurata. Asadar, aratarea catre Toma a pus in lumina existenta celor doua firi in Hristos. Nu intamplator, in prima duminica dupa Pasti, se canta "Neparasind sanurile pamantesti, Te-ai aratat pe pamant purtator de trup” (Penticostarul, 1912)

   In Evul Mediu, el a fost considerat patronul arhitectilor, zidarilor si al pietrarilor.

Troparul Sfantului Apostol Toma

Apostole Sfinte Toma, roaga pe Milostivul Dumnezeu, ca sa daruiasca iertare de greseli sufletelor noastre.

VIATA SI PATIMIREA SFANTULUI APOSTOL TOMA. 

Se praznuieste pe 6 octombrie

O, DOAMNE, intoarce-ne la TINE, iar noi ne vom intoarce!

   O, D O A M N E, intoarce-ne la Tine, iar noi ne vom intoarce;

ca si-altadata, fa-ne din zi o noutate!

(Plangerile 5:21)

Biblia - Versiunea Bartolomeu Anania

†

 

   Rugaciunea profetului Ieremia.

  Adu-ti aminte, D O A M N E, de cele intamplate, si vezi ocara noastra!

  Mostenirea si casele noastre au cazut in mana celor straini, de alt neam.

  Am ajuns orfani, fara de tata, mamele noastre sunt vaduve.

  Bem apa noastra cu bani, lemnele noastre le primim cu plata.

  Pe grumajii nostri stau prigonitorii si, desi n-avem puteri, nu ne dau ragaz.

  Intindem mana catre Egipt si Asiria ca sa ne sature de paine.

  Parintii nostri au gresit si nu mai sunt, dar noi purtam faradelegile lor.

  Slugi ne stapanesc si nimeni nu vine sa ne scoata din mana lor.

  Cu primejdia vietii noastre ne agonisim painea, in fata sabiei care ne ameninta in pustiu.

  Pielea noastra s-a innegrit ca un cuptor de vapaia foametei.

  Ei au batjocorit femeile in Sion, fecioarele din cetatile lui Iuda.

  Capeteniile au fost spanzurate de mana lor, fetele batranilor nu au mai fost luate in seama.

  Flacaii au invartit la rasnita si tinerii s-au poticnit carand lemne.

  Batranii nu mai stau la poarta, cei tineri nu mai canta din alaute.

  S-a dus veselia inimii noastre, jocul nostru s-a schimbat in plans.

  Cazut-a cununa de pe capul nostru; vai noua, ca am pacatuit!

  Pentru aceasta inima noastra tanjeste si ochii s-au intunecat.

  Muntele Sionului a ramas pustiu si pe el se plimba vulpile.

  Tu, D O A M N E, imparatesti in veci si scaunul Tau in neam de neam!

  Pentru ce vrei sa ne uiti, sa ne parasesti atat de multa vreme?

  Intoarce-Te catre noi si ne vom intoarce; innoieste zilele noastre ca in vremea cea de demult!

  Sau Tu ne-ai urgisit si Te-ai maniat pe noi, fara masura?

Plangerile lui Ieremia

Capitolul 5

Biblia - Versiunea Bisericii Ortodoxe Române

Viata si opera Sfantului Teofilact al Bulgariei

   Citeste viata Sfantului Teofilact al Bulgariei.

†

     Viata si opera Sfantului Teofilact

   Sfintii Parinti ai Bisericii au simtit atat de mult nevoia ne'ncetatei citiri si studieri a Sfintei Scripturi, incat tot timpul cat au trait n-au incetat sa-i povatuiasca pe crestinii din vremea lor la citirea cu luare aminte a Cuvantului lui Dumnezeu. Inca si pana astazi, prin scrierile lor nemuritoare ne indeamna pe noi, care traim acum, sa facem acelasi lucru de suflet folositor. Neindoielnic este ca s-ar putea alcatui o carte intreaga cu astfel de indemnuri, dar socotim ca cele ce au fost asezate pana aici ne sunt indestulatoare. Sfintii Parinti cunosteau din propria lor experienta ca folosul citirii si studierii Sfintei Scripturi este nemarginit si din aceasta pricina, lipsa acestei stradanii o socoteau o imensa paguba duhovniceasca.

  Talcuirile Sfintei Scripturi facute de catre Sfintii Parinti se constituie intr-un adevarat tezaur duhovnicesc al Bisericii. Pana in zilele noastre, aceste nestemate de gand lucrator au fost adunate si daruite credinciosilor, istoria literaturii crestine mentionand multi scriitori prin care s-a mijlocit impartasirea talcuirilor patristice.

   Inca din secolul al VI-lea, au aparut in Biserica, in loc de indrumatori si talcuitori originali ai Sfintei Scripturi, adunatori si culegatori de talcuiri ale interpretilor mai de seama, care au stralucit mai inainte de ei. Astfel de culegeri au fost redactate de diferiti barbati ai Bisericii, atat la Vechiul Testament cat si la cel Nou. Unii dintre acesti culegatori, dupa cum marturisesc ei insisi, sunt Sfantul Ecumeniu din Trica Tesaliei (sec. X), Sfantul Teofilact Arhiepiscopul Ohridei si Bulgariei (sec. XI-XII) si Cuviosul Eutimie Zigaben (sec. XI-XII). Toti trei au compus comentarii la Noul Testament, dar aceste comentarii sunt culese mai ales din scrierile Sfintilor Parinti ai Bisericii, care au trait mai inainte de ei si mai ales din scrierile Sfantului Ioan Hrisostom. Cu toate ca acesti scriitori postpatristici sunt culegatori, totusi, in multe locuri, cu darul lui Dumnezeu, si-au exprimat si parerile proprii, pareri izvorate din intelepciunea daruita de implinirea poruncilor evanghelice. Lucrarea lor s-a dovedit (din experienta) de foarte mare folos, pentru ca, in loc de opere in volume intregi, se gaseste la indemana o prescurtare a lor, continand in adevar tot ceea ce contribuie la o cat mai exacta intelegere a Noului Testament. Si, pe drept cuvant, in lucrarile acestora vorbesc in primul rand cei mai autorizati si mai straluciti dintre Sfintii Parinti ai Bisericii, pentru ca aceste lucrari sunt extrase din operele lor.

   Dupa mai bine de un secol de la crestinarea sa, timp in care a cunoscut insemnate framantari bisericesti, Bulgaria avea de la anul 982, atat capitala, cat si arhiepiscopia in orasul Ohrida. In istoria bisericeasca a romanilor, arhiepiscopia de Ohrida are insemnatate, deoarece, in acea vreme si vlahii din sudul Dunarii s-au aflat sub obladuirea duhovniceasca a arhiepiscopului de Ohrida. Chiar si dupa destramarea regatului bulgar (1019- 1020) de catre imparatul Vasile al II-lea al Bizantului, aceasta arhiepiscopie isi pastreaza autocefalia, avand 31 de episcopii sufragane; de acum insa scaunul arhiepiscopiei va fi ocupat cu predilectie de ierarhi greci, iar unul dintre acestia a fost si Sfantul Teofilact.

   Nascut pe la mijlocul veacului al XI-lea, la Euripos (azi Calcis, in insula Eubeea din Marea Egee), Teofilact era de neam grec si facea parte din familia Hefaistos. Familia sa era una instarita, iar dintre fratii sai ne este cunoscut dupa nume doar Dimitrie, care era cleric la Biserica Sfanta Sofia din Constantinopol. Tanarul Teofilact si-a facut studiile la Universitatea din Bizant, reorganizata in anul 1045 de imparatul Constantin Monomahul (1042-1055). Aici a studiat cu renumitul filosof neoplatonic Mihail Psellos, cu care mai apoi a pastrat legaturi de prietenie. Dupa ce si-a desavarsit studiile dupa „programa" obisnuita pe atunci (enkiklios paideia), intrucat era un student stralucit, dar si primind de la Dumnezeu darul cuvantului, Sfantul Teofilact a devenit mai-marele retorilor, adica profesor de retorica (maistor ton rhetoron) in cadrul scolii patriarhale, iar mai apoi monah si arhidiacon al Bisericii Sfanta Sofia din Constantinopol, fiind hirotonit chiar in Marea Biserica Patriarhala.

   Ca si dascal, printre numerosii sai elevi, care mai apoi au devenit clerici, demnitari ai curtii, ofiteri, judecatori sau medici, Teofilact l-a avut ca invatacel (1084-1085) si pe Constantin Porfirogenetul, fiul imparatului Mihail VII Ducas (1071-1078) si al sotiei georgiene a acestuia, Maria de L Alania. Constantin Ducas (supranumit si Porfirogenetul) a fost desemnat succesor la tron inca de mic copil, iar dupa intronarea lui Alexios I Comnen (1081-1118), prerogativele sale au fost confirmate prin logodirea sa cu Ana Comnena, fiica lui Alexios, pe cand aceasta avea doar 4 ani. Constantin a murit insa de tanar (1074-tcca.1094).

   Sfantul Teofilact s-a distins printr-o profunda cunoastere a Sfintelor Scripturi, a scrierilor Sfintilor Parinti, dar si a literaturii si filosofiei grecesti si latine si din aceasta pricina imparatul Mihail VII Ducas l-a insarcinat a fi dascal al tanarului print Constantin Porfirogenetul, care pe atunci nu avea decat 10 ani. Pentru Constantin, Sfantul Teofilact a scris pe la anii 1086-1087, Invatatura imparateasca (PG 126, col. 249-286), de fapt un basilikos logos, ce era un scurt manual de educatie moral-politica si de pedagogie, menit sa-l indrume la o viata aleasa si sa-l pregateasca pentru domnie pe tanarul principe.

   Acest scurt tratat despre educatia printilor este alcatuit din doua parti si a fost citit de Sfantul Teofilact inaintea lui Constantin si a mamei sale, Maria Partea intai il prezinta pe tanarul nobil si pe parintii sai, iar cea de a doua contine sfatuirile propriu-zise date printului, pentru o inteleapta si virtuoasa carmuire a imperiului. In prima parte sunt elogiati parintii si inaintasii printului: bunicul tanarului Constantin, imparatul Constantin X Ducas (1059- 1067), la fel ca si fiul sau Mihail, care aveau mare dragoste atat pentru literatura, cat si pentru Sfintele Scripturi si invataturile Parintilor. Dar basilisa Maria, mama lui Constantin, i-a intrecut pe acestia in ravna pentru cele dumnezeiesti, deoarece, din dragoste pentru Hristos si nu pentru alte pricini sau siliri, a lasat lumea si slava ei trecatoare si a intrat ca vietuitoare in Manastirea Sfantului Gheorghe de Manganes, unde mai apoi a fost aleasa egumena. In Invatatura Imparateasca Sfantul Teofilact il indeamna pe printul Constantin sa ia aminte la viata virtuoasa si plina de milostivire pe care mama sa o avea inca dinainte de a depune voturile monahale, pe cand era imparateasa. Prin acestea va putea Constantin intelege adevarata masura a jertfei duhovnicesti a mamei sale si ascultandu-i sfaturile sfinte, va primi ajutorul si ocrotirea lui Dumnezeu. In partea a doua, Sfantul Teofilact, folosindu-se de pilde biblice, istorice si literare ii arata lui Constantin care sunt modurile de a guverna un imperiu, iar apoi il povatuieste la virtutile si insusirile in care trebuie sa se intareasca ca viitor basileu: credinta adevarata in Dumnezeu, dragostea si mila fata de semeni, demnitatea, taria dobandita prin biruirea moliciunii si trandavie, prietenia adevarata si nefatarnica, judecata fara partinire si cu milostivire, dragostea pentru studiu. De asemenea, tanarul Constantin este indemnat sa se fereasca de insotirea cu actorii sau comediantii, dar si sa se impotriveasca placerilor si desfranarii prin orice mijloace, dar mai ales prin exercitii fizice, care sunt de mare folos in aceasta privinta. In finalul acestei scrieri, Sfantul Teofilact ii fagaduieste lui Constantin ca daca va pune in practica cele ce i le-a spus, ii va aduce mai apoi si alte invataturi ziditoare de suflet.

   La indemnul imparatesei Maria - care, ca o mama sfanta purta de grija atat pentru mantuirea sa, cat si pentru cea a fiului sau-, Sfantul Teofilact a alcatuit Tälcuirea celor patru Evanghelii, iar mai apoi a continuat cu Faptele Sfintilor Apostoli, Epistolele Sfantului Apostol Pavel si Epistolele Sobornicesti. La acestea se adauga si lucrarile exegetice la Cartile Sfintilor Prooroci Osea, Avacum, lon Naum si Miheia. Tot Sfantului Teofilact i se atribuie si o Talcuire a Psalmilor, care insa a ramas inca inedita.

   Ne este, de asemenea, cunoscut ca la 6 ianuarie 1088, Sfantul Teofilact, ca unul care era mai-mare (adica maestru) al retorilor, inconjurat de cativa invatacei ai sai, a tinut un cuvant de elogiu (basilikos logos) inaintea lui Alexios I Comnenul si a intregii curti imperiale.

   Acest discurs oficial, tinut de Sfantul Teofilact in calitate de mai-mare al retorilor, pe langa interesul sau literar confirma si completeaza (pe o perioada determinata a istoriei bizantine) informatiile despre Alexiada, scrierea istorica a Anei Comnena.

   Intre anii 1088-1090 (fara insa a se cunoaste cu exactitate cand anume), Sfantul Teofilact a fost desemnat arhiepiscop de Ohrida (actualmente Ohrid, in noul stat Macedonia), devenind pastorul duhovnicesc al slavilor si vlahilor din aceasta eparhie. Sfantul Teofilact s-a simtit impovarat de aceasta noua indatorire, pe de o parte pentru marea responsabilitate ce o avea ca arhiepiscop, dar si pentru faptul ca numirea sa ca vladica la Ohrida il tinea departe de efervescenta vietii duhovnicesti si culturale a Constantinopolului. Ohrida era capitala unei provincii de la periferia Imperiului, provincie ce fusese cucerita de bizantini prin lupte sangeroase pe la inceputul veacului al XI-lea in vremea imparatului Vasile II Bulgaroctonul. Sfantul Teofilact stia prea bine ca numirea sa la Ohrida era cuprinsa si intr-o anumita strategie politica a imparatului Alexios I Comnenul. Din aceasta pricina, primirea batjocoritoare pe care i-au facut-o Sfantului Teofilact enoriasii sai din Ohrida se datora intai de toate faptului ca episcopul trimis din Constantinopol era privit ca un reprezentant al imparatiei bizantine. Asa cum locuitorii Ohridei nu cunosteau ca printre ei vine un om cu viata sfanta, tot asa, nici Sfantul Teofilact nu cunostea la acea data ca praktores (agentii fiscului bizantin) percepeau din aceasta provincie impozite atat de crunte si de inumane, incat se mergea pana la luarea copiilor pentru a fi facuti sclavi.

   In aceasta dificila stare a lucrurilor, Sfantul Teofilact si-a indeplinit constiincios si energic indatoririle sale pastorale, cu toate ca si-ar fi dorit oricand sa se intoarca la Constantinopol. Si cu toate ca prin educatie si mentalitate era un bizantin, a fost un adevarat Parinte si pastor duhovnicesc pentru arhiepiscopia autocefala a Ohridei si Bulgariei, aparandu-i interesele si protejandu-i independenta si prerogativele. Sfantul Teofilact s-a sarguit mult pentru a-si pazi turma duhovniceasca de lupii rapitori ce au lucrat prin invatatura pavlicienilor si bogomililor si, pentru a feri norodul de intunericul acestor invataturi, a hirotonit multi preoti educati, care erau cu adevarat lucratori prin cuvant. Inteleptul arhiepiscop a avut de indurat numeroase acuzatii nedrepte si defaimatoare, indreptate impotriva sa atat din interiorul diocezei sale, cat si de la Constantinopol. Cu toate ca era o fire sensibila, Sfantul Teofilact a rabdat cu barbatie numeroasele nedreptati, pentru ca stia ca acestea sunt aruncate asupra sa din pizma vrajmasului neamului omenesc. Dar Dumnezeu l-a sprijinit si a mangaiat durerile sale, iar ravna i-a impodobit-o cu roade. Prin ostenelile sale duhovnicesti, Sfantul Teofilact a castigat dragostea si respectul credinciosilor, pentru ca acestia au vazut munca sa neobosita in slujba si in numele lor.

Din perioada in care a fost episcop se pastreaza o voluminoasa corespondenta (130 de scrisori publicate in PG 126, col. 307-558) purtata atat cu episcopii sufragani, dar si cu alte fete bisericesti, cu prieteni, cu inalti functionari de la curtea imperiala, dar si cu Maria de Alania, fosta impa- rateasa a Bizantului, devenita monahie. Tot de atunci dateaza si o lucrare intitulata: Tratatul asupra plängerilor impotriva latinilor (PG 126, col. 221-248), scrisa pe un ton moderat, atitudine rara pentru acea vreme, privind aceasta chestiune. Cand Sfantul Teofilact scria aceasta lucrare, trecusera abia cateva zeci de ani de la schisma din 1054 dintre Biserica rasariteana si cea apuseana. Cu toate ca acest tratat este alcatuit pe un ton conciliant, Sfantul Teofilact nu face concesii invataturilor straine de Dreapta Credinta, aparand cu fermitate invatatura ortodoxa si respingand adaosul Filioque si primatul papal. In ce priveste obiceiurile cultice locale ale celor doua Biserici, Sfantul Teofilact indeamna la impacare si intelegere reciproca. Aceasta scriere a fost alcatuita in cadrul corespondentei sale cu Nicolae, care era pe atunci diacon al Bisericii Sfanta Sofia si care, mai apoi, a devenit episcop de Malesova.

Intreaga corespondenta a Sfantului Teofilact are o mare importanta istorica, deoarece mijloceste cunoasterea starii in care se afla societatea si Biserica din acea vreme. Din scrisorile Sfantului Teofilact pot fi urmarite fapte istorice care s-au petrecut pana in anul 1108. Astfel este descrierea succinta a invaziei in Iliria si Bulgaria a ostilor apusene ce se aflau sub conducerea lui Robert Guiscard si a fiului sau, Bohemond. Acest eveniment a avut loc in timpul primelor expeditii cruciate, la inceputul veacului al XII-lea.

In carmuirea arhiepiscopiei sale, Sfantul Teofilact a lucrat cu intelepciune si multa hotarare. Era cu multa luare aminte in alegerea pastorilor vrednici si mai ales a episcopilor. Cel mai adesea alegea episcopii dintre greci, dar si dintre acestia, pe aceia care erau iscusiti in cele duhovnicesti, dar priceputi si in randuiala lucrurilor lumesti. Arhiepiscopul era cu multa luare aminte la ceea ce se petrecea in eparhia sa si, pentru a cunoaste mai indeaproape nevoile fiecarei biserici, chema episcopii in adunari si aici cerceta tot ceea ce trebuia indreptat sau imbunatatit. Dar in aceste adunari ale episcopilor, Sfantul Teofilact ridica si problemele pentru care era de trebuinta sfatul reciproc.

Ca si arhiepiscop, Sfantul Teofilact s-a ingrijit si de averea Bisericii, care era pradata atat de conducatorii laici ai Bulgariei, cat si de agentii fiscului bizantin. Ca unul care era pastor de suflete, arhiepiscopul purta de grija ca enoriasii sai sa nu fie nedreptatiti sau batjocoriti prin lacomia si rautatea celor care strangeau impozite. Din aceasta pricina, Sfantul Teofilact - asa cum ne marturiseste prin scrisorile sale - a avut mult de suferit din pricina lui lasites, cel care era mai mare peste zbirii care strangeau dajdia.

In vremea pastoririi Sfantului Teofilact, s-au petrecut in Bulgaria si navaliri ale cumanilor, care prádau si mistuiau cu foc cetatile si sfintele biserici. Cand pagubele erau prea mari, iar Biserica nu avea resursele necesare pentru refacerea celor distruse, arhiepiscopul cerea ajutorul prietenilor sai cu dare de mana din aristocratia bizantina. Iata ce ii scrie unuia dintre acestia, anume fiului sevastocratorului:,,Te rog, milostiveste-te de biserica, ce era vestita altadata, pe care evlaviosul Boris, tarul Bulgariei, a inaltat-o impreuna cu alte sapte biserici. El a construit-o, iar tu innoieste-o, ca Domnul sa innoiasca duh drept inauntrul tau"

Episcopului de Vidin, care se plangea de greutatile si necazurile ce le intampina, Sfantul Teofilact ii scria aceste cuvinte de mangaiere: „Cu adevarat, preacinstite frate, mari sunt si suferintele tale si pot misca orice inima. Cine va tagadui aceasta? Afara lupta, inlauntru spaima si nu este cine sa ajute si impreuna sa lupte. Ca vrajmasii trambiteaza si capul il ridica, iar starvurile robilor tai le pun spre mancare pasarilor cerului. Varsa sangele lor ca apa imprejurul cetatii voastre si n-are cine sa-i ingroape. Prietenii si cei de aproape stau departe, iar daca se apropie, mai cu viclenie arunca pierzatoarea cursa. Pentru ca s-a racit dragostea si vrajmasii omului sunt casnicii lui. Acestea, in adevar, pot sa amarasca sufletul mai mult decat se poate spune; caci daca ne gandim ca intreaga minte sufera si toata inima patimeste indata, nenorocirile acestea fiind impartasite cuiva pot sa fie mangaiere pentru noi. Spune-mi, cine este scutit de nenorocirile timpului de acum? Nimeni, precum cred eu. Ca, daca cineva ar fi atat de fericit, incat sa nu aiba nici o suparare (ceea ce se pare cu neputinta), totusi, daca voieste sa se supuna legii lui Hristos, el insusi trebuie sa sufere pentru durerile altora, pentru ca ni se porunceste sa plangem cu cei ce plang (Romani 12, 15). Caci, daca nimic din cele pe care le sufera altii nu-l ating, mai nefericit este acela decat toti cei care sufera; caci fericiti sunt cei care plang si vai celor ce rád. Vezi ce fel de sfarsit le putem prevesti acestora? Deci, nu numai tu esti stramtorat de necazuri. Ai dusmani multi? Dar, desigur, nu mai cruzi decat aceia care sunt prin partile acestea si care duc in robie unul din cinci copii si ca pe dobitoace obisnuiesc a-i ucide, din cinci sau din zece unul. Zici ca ai navalitori de afara pe cumani. Dar cine se poate compara cu aceia care navalesc din Cetate [Constantinopol] impotriva noastra, a ohridenilor? Acei care se duc in Cetate, pentru placere si pentru coroana rapesc toate si le iau cu dansii, nefiind cel ce izbandeste, nici cel ce izbaveste, caci cine se poate impotrivi celor din Cetate? Ai oameni rãi? Dar acei cetateni rai sunt copii, pe langa bulgarii nostri. [...] O singura scapare este si un singur leac la cei ce sufera, ca, desi din pricina atator necazuri ne-am intristat, sa nu ne mai vaitam, chiar de am suferi inca si mai multe suparari. Daca insa ne vom ruga si cu lacrimi vom cere ajutorul lui Dumnezeu, cred ca vom vedea aratandu-se mila si indurarea Sa catre noi.

La Ohrida, Sfantul Teofilact a scris si doua lucrari hagiografice de mare importanta, privitor la raspandirea crestinismului pe pamanturile slave Cea dintai este Patimirea celor cincisprezece mucenici din Tiberiopole-Strumita, care s-au savarsit la Tiberiopole (in apropiere de Ohrida) pe vremea lui Iulian Apostatul (PG 126, col. 151-222). Cea de a doua este Viata Sfantului Clement, Arhiepiscopul Bulgariei (1916), care este socotit Apostolul bulgarilor (PG 126, col. 1193-1246). In aceste doua lucrari hagiografice Sfantul Teofilact reflecta in chip vadit apropierea sa duhovniceasca de slavi si de traditia chirilo-metodianǎ55, aratand o deschidere primitoare pentru limba si cultura popoarelor nou convertite la crestinism de catre Sfintii Chiril si Metodiu si cei cinci ucenici ai lor, contrabalansandu-se astfel presupusul sau atasament excesiv la cultura greaca. De fapt, insusi Sfantul Teofilact s-a numit pe sine bulgar, intr-una din scrisorile catre Maria de Alania7.

Sfantul Teofilact a scris, de asemenea, o Omilie asupra celei de a unsprezecea Evanghelii a Invierii care se citeste la Utrenie (publicata fragmentar in PG 126, col. 145-150), o omilie la sarbatoarea imparateasca a Intrarii Maicii Domnului in biserica (PG 126, col. 129-144), dar si o omilie intru Cinstirea Sfintei Cruci (PG 126, col. 105-130).

In vremea episcopatului sau de la Ohrida, a fost insotit si ajutat de fratele sau, Dimitrie, care era cleric. Sfantul Teofilact il pomeneste adeseori pe Dimitrie in epistolele sale si ii dedica si doua lucrari: una referitoare la eunuci60, iar cea de a doua legata de post si ajunare. Se pare ca Dimitrie a murit de tuberculoza, pe la anul 1107-1108, la Tesalonic2, chiar in bratele fratelui sau Teofilact. De moartea lui Dimitrie, pe care il socotea o mangaiere si un mare sprijin al batranetilor sale, Sfantul Teofilact a fost mult indurerat.

Fiind un literat inzestrat cu o mare sensibilitate, a alcatuit ocazional si poezii iambice si anacreontice pe care, in diferite imprejurari, le-a dedicat apropiatilor sau celor cu care se afla in corespondenta63. Sfantul Teofilact a inchinat doua poeme si imnelor Sfantului Simeon Noul Teolog pe care il pretuia foarte mult si despre ale carui imne spunea: Toata lumea ar trebui sa citeasca aceasta carte!

Cu inima plina de durere din pricina mortii fratelui sau, Sfantul Teofilact i-a inchinat doua poezii in care savarseste vrednica pomenire virtuosului Dimitrie. Pentru frumusetea versurilor, asezam aici partea finala din cea de a doua poezie, alcatuita in versuri iambice.
Poem 👇

   Datorita preocuparilor sale scriitoricesti, a eruditiei sale, a perfectiunii si puritatii stilului sau literar, a familiaritatii sale atat cu autorii profani, cat si cu cei Sfinti, arhiepiscopul Teofilact ocupa un loc de cinste in pleiada marilor scriitori bizantini. Dar, mai cu seama, Sfantul Teofilact - prin nevointele trupesti si duhovnicesti savarsite intru implinirea sfintelor porunci ale Evangheliei - are un loc de cinste in Ceata Sfintilor ierarhi ai Bisericii Domnului Hristos, un loc si o duhovniceasca salasluire ce nu este supusa stricaciunii si nestatorniciei slavei omenesti.

Anul mortii Sfantului Teofilact nu ne este cunoscut foarte exact. Se pare ca una dintre ultimele scrisori datate ale Sfantului este din anul 1108, insa ostenelile sale duhovnicesti - in ciuda indelungatelor sale suferinte trupesti (guta, sciatica, torticolis) - s-au intins pana in anii 1125-1126 sau mai tarziu.

Ne este cunoscut ca inainte de obstescul sfarsit Sfantul Teofilact a parasit Ohrida si s-a intors in patria sa, anume la Tesalonic. Aici, odihnindu-se si despovarandu-se de haina cea grea a batranetilor si a betesugurilor trupesti, si-a dat sufletul sau curat in mainile lui Dumnezeu si astfel a purces spre locasurile Sfintilor, acolo unde nu este nici durere, nici intristare, nici suspinare, ci viata fara de sfarsit.

sursa: Talcuirea Sfintei Evanghelii a Sfantului TEOFILACT Arhiepiscopul Bulgariei

   Cititi despre viata Sfantului Voievod Stefan cel Mare.

†

  

  Unul dintre acei oameni fericiti a fost marele Voievod al Moldovei Stefan cel Mare (1457-1504), caruia i se spunea si „Cinstit”, bun, mare si sfant. 

„Bun”, in recunoasterea caritatii sale si a iertarii celor nedreptatiti; 

„Mare”, datorita priceperii sale de a guverna tara cu dreptate, pentru ca Dumnezeu a pedepsit prin el lacomia si tradatorii; 

„Sfant” pentru bataliile purtate, si numarul mare de biserici si manastiri pe care le-a zidit si a asigurat ceea ce era necesar pentru slava lui Dumnezeu si mantuirea credinciosilor.

 Fericiti carora s-au iertat faradelegile si carora s-au acoperit pacatele. Fericit barbatul, caruia nu-i va socoti Domnul pacatul, nici nu este in gura lui viclesug. (Ps. 31, 1-2)

   Marele Voievod Stefan al Moldovei a fost fiul binecredinciosilor crestini Voievodul Bogdan al II-lea si Doamna Maria-Marina Oltea. Inca din copilarie a aratat o dragoste deosebita fata de tara si credinta stramoseasca. Urcarea sa pe tronul Moldovei a urmat dupa vremuri tulburi de lupta pentru domnie.

  Pe Campia Dreptatii este intampinat de multimea poporului, in frunte cu Mitropolitul Teoctist, in ziua de 12 aprilie, anul 1457. Intreband poporul adunat daca este cu voia tuturor sa le fie domn, i s-a raspuns intr-un glas: 

 Intru multi ani de la Dumnezeu sa domnesti.

  Si a domnit, precum stim, 47 de ani, 2 luni si 3 saptamani, luptand pentru apararea hotarelor tarii si a credintei stramosesti, a intregii crestinatati, zidind cetati militare, dar si cetati ale sufletului, adica multe biserici si manastiri. In toate cate le facea arata dragoste, dreptate si marinimie, neuitand nici o clipa pe vitejii osteni, pe cei saraci si suferinzi, rasplatind si ajutand pe toti cu netarmurita dragoste parinteasca.

 Desi a fost incercat de numeroase suferinte: rana de la picior capatata in lupta de la Chilia, moartea a patru copii si a doua sotii, tradarea unor sfetnici si multe razboaie, nu si-a pierdut niciodata nadejdea in Dumnezeu, ci si-a purtat crucea vietii sale cu rabdare crestineasca, luptand cu darzenie si ne'ntrecuta iscusinta impotriva dusmanilor tarii si ai credintei.

  De aceea, istoria marturiseste ca evlaviosul Stefan Voda a trait nu pentru sine, ci pentru tara si credinta intregului popor. El aducea multumiri si lauda lui Dumnezeu, nu numai atunci cand biruia, ci si atunci cand era biruit, fiind pentru noi un mare dascal al pocaintei.

  Fericitul Voievod a luptat pentru apararea intregii crestinatati, chemand la lupta sfanta pe carmuitorii crestini ai Europei prin scrisoarea sa din ianuarie 1475, din care, pentru frumusetea si valoarea ei duhovniceasca, redam acest text:

   Prealuminatilor, preaputernicilor si alesilor domni a toata crestinatatea, carora aceasta scrisoare a noastra va fi aratata sau de care ea va fi auzita. Noi Stefan Voievod din mila lui Dumnezeu, Domn al Tarii Moldovei, ma inchin cu prietenie voua tuturor carora va scriu si va doresc tot binele si va spun domniilor voastre ca necredinciosul imparat al turcilor a fost de multa vreme si este inca pierzatorul intregii crestinatati si in fiecare zi se gandeste cum ar putea sa supuie si sa nimiceasca toata crestinatatea. De aceea facem cunoscut domniilor voastre ca pe la Boboteaza trecuta, mai sus numitul turc a trimis in tara noastra si impotriva noastra o mare ostire in numar de 120.000 de oameni, al carui capitan de frunte era Soliman Pasa. Auzind si vazand noi acestea, am luat sabia in mana si cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers impotriva dusmanilor crestinatatii si i-am biruit, pentru care laudat sa fie Domnul Dumnezeul nostru. Auzind despre acestea, paganul imparat al turcilor isi puse in gand sa-si razbune si sa vie, in luna mai, cu capul sau si cu toata ostirea sa impotriva noastra si sa supuie tara noastra care e o parte crestineasca si pe care Dumnezeu a ferit-o pana acum. Daca aceasta poarta, care e tara noastra, va fi pierduta, atunci crestinatatea va fi in mare primejdie. De aceea ne rugam de domniile voastre sa ne trimiteti pe capitanii vostri impotriva dusmanilor crestinatatii pana mai este vreme, fiindca turcul are acum multi potrivnici si din toate partile are de lucru cu oamenii ce-i stau impotriva cu sabia in mana. Iar noi, din partea noastra, fagaduim pe credinta noastra crestineasca si cu juramantul domniei noastre ca vom sta in picioare si ne vom lupta pana la moarte pentru legea crestineasca, noi cu capul nostru. Asa trebuie sa faceti si voi, pe mare si pe uscat, dupa ce cu ajutorul lui Dumnezeu Cel Atotputernic noi i-am taiat mana dreapta. Deci fiti gata fara intarziere .

  Stefan cel Mare a pus biruintele in luptele purtate nu pe seama iscusintei sale, ci a voii si puterii lui Dumnezeu. Pentru credinta si smerenia sa, Dumnezeu i-a dat putere, intelepciune, „har”, cum spune cuvantul Sfintei Scripturi (Iacov 4, 6).
 

  A fost nu numai un aparator al credintei crestine in luptele sale cu turcii si tatarii, ci el a fost si un marturisitor al ei prin numarul mare de biserici ridicate cu purtarea sa de grija, prin inzestrarea lor cu cele necesare slujbelor si obstei calugarilor, care impleteau rugaciunile de zi si de noapte cu lucrul mainilor si cultura mintii.

  A zidit biserici si manastiri nu numai in Moldova, ci si in Muntenia si Transilvania, marturisind prin aceasta constiinta unitatii de credinta si neam. De asemenea si la muntele Athos, unde pericolul otoman ameninta tot atat de mult Ortodoxia, a inaltat, innoit si inzestrat mai multe biserici si manastiri, intre care la loc de cinste sta manastirea Zografu. Pe toate aceste sfinte lacasuri, Stefan cel Mare le-a inaltat ca multumire adusa lui Dumnezeu pentru biruintele purtate in lupta cu dusmanii crestinatatii, cat si pentru cinstirea si pomenirea celor cazuti in luptele cu dusmanii credintei neamului. 

 Pentru aceasta, poporul l-a cinstit numindu-l „cel Sfant”.

  Stefan cel Mare a fost un om al pocaintei si al rugaciunii: el a simtit permanent nevoia sa se roage, sa se incredinteze, el si familia sa, impreuna cu cei vii si cu cei morti, rugaciunilor parintilor sfintiti din sfintele biserici ctitorite de el, pe care-i numea „rugatorii nostri”. 

 Sa ne cante noua si Doamnei Maria, cerea calugarilor si egumenului din Manastirea Neamt, in fiecare miercuri seara un parastas, iar joi o liturghie pana in veac, cat va sta aceasta manastire.

   Viata de rugaciune personala a lui Stefan cel Mare ne este aratata si de cele trei icoane unite, numite triptic: Mantuitorul, Maica Domnului si Sfantul Ioan Botezatorul, pastrate pana astazi in Manastirea Putna, impreuna cu o cruce, pe care slavitul Voievod le purta la el permanent in calatorii si mai ales in batalii. 

 Stefan cel Mare si Sfant insotea rugaciunea cu postul, inainte de a incepe lupta cu dusmanii credintei si ai neamului si dupa biruinta, asa cum aminteste cronicarul ca a facut-o la Vaslui: 

 Cu totii s-au legat a posti patru zile cu paine si apa.

   Unea rugaciunea nu numai cu postul, ci si cu fapta buna a milosteniei si a dragostei crestine. Astfel, inzestra familiile tinere de curand casatorite, cu cele necesare unei gospodarii, pamant si vite; nu uita niciodata pe vitejii luptatori in atatea razboaie, aratand o deosebita purtare de grija fata de cei ramasi cu infirmitati, cum aminteste traditia de Burcel, cel ramas fara o mana, caruia ii daruieste o pereche de boi, car si plug, pentru a se putea gospodari singur, pentru a nu mai fi silit sa-si are pamantul in zi de sarbatoare cu boi si plug de imprumutat de la boieri.

  Marele Voievod a fost deopotriva om al dreptatii si al iubirii crestinesti, al iertarii dusmanilor sai care au dat dovada de cainta pentru greselile savarsite: 

 Te-am iertat, scrie maritul Voievod lui Mihu, si toata mania si ura am alungat-o cu totul din inima noastra. Si nu vom pomeni niciodata in veci, cat vom trai, de lucrurile si intamplarile petrecute, ci te vom milui si te vom tine la mare cinste si dragoste, deopotriva cu boierii cei credinciosi si de cinste.

Intreaga sa viata Stefan cel Mare a trait sub povata permanenta a parintelui sau duhovnicesc, Sfantul Daniil Sihastrul, caruia i-a aratat toata ascultarea si cinstea cuvenita.

   Acest fericit Voievod a cunoscut mai dinainte ceasul mortii, asa cum este dat de Dumnezeu tuturor celor care au trait viata cu adevarat crestineste: 

 Iar cand au fost aproape de sfarsenia sa, scrie cronicarul, chemat-au vladicii si toti sfetnicii sai, boierii cei mari si altii, toti cati s-au prilejuit, aratandu-le cum nu vor putea tine tara cum a tinut-o el. 

 Cum vedem, grija pentru binele tarii si al credintei strabune o poarta in inima sa pana in ceasul mortii. Cronicile vechi mai pun in gura maritului Voievod si aceste cuvinte inainte de moarte: 

 Doamne, numai Tu singur stii ce a fost in inima mea. Nici eresurile cele inselatoare, nici focul varstei tineresti n-au putut a ma sminti, ci am intarit pe piatra care este Insusi IISUS Hristos, pe a Carui Cruce de-a pururi imbratisata la piept tinand, viata mea am inchinat-o nesmintita printr-insa la Parintele veacurilor, prin care pe toti vrajmasii am gonit si infrant.

Stefan cel Mare „s-a stramutat la lacasurile de veci” la 2 iulie 1504 si a fost ingropat in biserica Manastirii Putna, fiind plans de intreg poporul, cum consemneaza cronicarul: 

 iar pe Stefan Voda l-a ingropat tara cu multa jale si plangere in manastire in Putna care era de dansul zidita. Atata jale era de plangeau toti ca dupa un parinte al sau, caci cunosteau toti ca s-au scapat (pagubit) de mult bine si multa aparatura. 

 A fost plans de intreg poporul si de tot pamantul Moldovei, cum se spune si azi in cantarea populara: 

Plange dealul

Plange valea

Plang padurile batrane

Si norodu-n hohot plange

Cui ne lasi pe noi, Stapane?

  Stefan a ramas nemuritor in inimile noastre; il simtim cu totii, mai ales atunci cand ne aflam in fata mormantului sau de la Putna si in fata icoanei sale, insuflandu-ne aceeasi dragoste de tara si credinta stramoseasca; il simtim alaturi de noi la bucurii si mai ales la durere, in vreme de navalire a necazurilor asupra noastra.

  Binecredinciosul Voievod a avut intotdeauna credinta ca Mantuitorul Iisus Hristos va mijloci la Judecata de Apoi si va rasplati pe toti acei care si-au jertfit viata pentru credinta si apararea hotarelor tarii.

  La mormantul sau strajuieste, de la moartea sa pana astazi, o candela permanent aprinsa, dovedindu-se prin aceasta cinstirea de care s-a bucurat de-a lungul veacurilor din partea intregului popor, care dintotdeauna l-a venerat ca pe un sfant, aparator al crestinatatii, dupa cum se vede si in pictura bisericii Manastirii Dobrovat (Jud. Iasi), ultima sa ctitorie, pictata nu la mult timp dupa moartea sa.

  De aceea trecerea lui in randul sfintilor prin hotararea Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane din 20 iunie, anul mantuirii 1992. 

  Este implinirea unei fapte bineplacute lui Dumnezeu si potrivita cu evlavia poporului dreptcredincios. El este o icoana de lumina pentru tot poporul dreptcredincios, un ocrotitor al ctitorilor de locasuri sfinte si al celor care lupta pentru biruinta Crucii si a iubirii lui Hristos pentru oameni.

Cu ale lui sfinte rugaciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.

Troparul Sfantului Voievod Stefan cel Mare

Aparator neinfricat al credintei si patriei strabune, mare ctitor de locasuri sfinte, Stefane Voievod, roaga pe Hristos Dumnezeu, sa ne izbaveasca din nevoi si din necazuri.

Alt tropar, glasul al 2-lea:
Neinfricat aparator al dreptei credinte, te-a avut pe tine Biserica lui Hristos, Binecredinciosule Voievod Stefane, pentru care tot poporul te-a numit mare, bun si sfant, si te-a cinstit. Drept aceea noi pururea te avem intaritor credintei noastre ortodoxe si al tarii ocrotitor, prin rugaciunile tale cele catre Dumnezeu.

Condacul Sfantului Voievod Stefan cel Mare

Iubind pe Dumnezeu cu adevarat, slavite Stefane, sfinte biserici si manastiri ai inaltat; pe cei saraci ai ajutat si pe cei gresiti i-ai iertat. Pentru aceste fapte ale tale, Dumnezeu te-a inzestrat cu intelepciune si putere ca sa biruiesti pe vrajmasii tarii tale si ai credintei crestinesti. Drept aceea, te cinstim si parinte te numim. sursa:crestinortodox.ro

   Ce trebuie sa stii despre sarbatoarea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel

†

  

 Sfintii Apostoli Petru si Pavel sunt sarbatoriti in fiecare an pe 29 iunie. Sfintii Petru si Pavel sunt praznuiti impreuna pentru ca au murit in aceeasi zi, de 29 iunie a anului 67 d. Hr. Insa, cei doi apostoli au primit moarte martirica in mod diferit: Pavel, pentru ca era cetatean roman, a fost omorat prin decapitare, iar Petru a fost rastignit cu capul in jos.

Sfantul Apostol Petru

  Sfantul Apostol Petru, numit la nastere Simon, era din orasul Betsaida (situat pe malul nordic al lacului Ghenizaret, astazi localitatea El Aradsch in Siria) si era fratele Sfantului Apostol Andrei. Din Sfanta Scriptura aflam ca in momentul in care Petru si-a inceput activitatea era casatorit. Nu avem informatii despre sotia sa, desi din textul de la Corinteni 9, 5, putem deduce ca aceasta il insotea in calatoriile sale misionare.

Cum devine Sfantul Petru, apostol al lui Hristos?

  Sfantul Petru afla ca Iisus este Mesia de la fratele sau, Andrei. Mantuitorul ii va schimba numele din Simon in Chefa ("piatra" in aramaica), de unde numele de Petru in greaca si latina.

  Evanghelistul Luca ne descopera ca Petru devine ucenicul lui Hristos, dupa ce a avut parte de o pescuire minunata (desi se ostenise toata noaptea si nu pescuise nimic, la indemnul Mantuitorului arunca mrejele in apa si umple corabia cu pesti). Acesta este momentul in care Petru renunta la tot ce avea si il urmeaza pe Hristos, devenind "pescar de oameni".

  Petru marturiseste dumnezeirea lui Hristos in Cezareea lui Filip: "Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Cel viu", atunci cand Mantuitorul i-a intrebat pe ucenici cine crede ca este El. 

 Cu toate ca este laudat de Hristos pentru acest raspuns: 

 Fericit esti, Simone, fiul lui Iona, ca nu trup si sange ti-a descoperit tie aceasta, ci Tatal meu cel din ceruri. Si eu iti spun tie, ca tu esti Petru, si pe aceasta piatra voi zidi biserica mea si portile iadului nu o vor birui pe dansa. Si-ti voi da tie cheile imparatiei cerurilor, si orice vei lega pe pamant, va fi legat si in ceruri si orice vei dezlega pe pamant va fi dezlegat si in ceruri (Matei 16, 13-19)

 Se leapada de El de trei ori in timpul Patimilor. Primeste iertarea pentru aceasta lepadare, dupa Invierea Mantuitorului din morti, cand il intreaba daca Il iubeste. Datorita pocaintei sale, se invredniceste de atata putere dumnezeiasca, incat bolnavii se vindecau si atunci cand se asezau in umbra lui.

  Apostolul Petru a fost prezent la invierea fiicei lui Iair, la Schimbarea la Fata a Domnului pe muntele Tabor, in Gradina Ghetsimani a scos sabia sa-L apere pe Iisus, a facut parte din primii ucenici care au venit la mormantul Mantuitorului, dupa ce femeile mironosite au vestit invierea Sa; a predicat in ziua  Cincizecimii, iar in urma predicii sale s-au botezat trei mii de persoane si a propovaduit Evanghelia in Iudeea, Antiohia, Pont, Galatia, Capadocia, Asia, Bitinia si Roma. S-a savarsit la Roma, prin moarte martirica, alaturi de Sfantul Pavel, in timpul persecutiei lui Nero. Dupa propria lui dorinta a fost rastignit cu capul in jos si a fost inmormantat pe dealul Vatican.

Scrierile Sfantului Apostol Petru

  De la Sfantul Apostol Petru avem opt cuvantari pastrate in Faptele Apostolilor si doua epistole care ii poarta numele. Prima epistola a fost scrisa din Babilon (anul 63-64), iar a doua, de la Roma in anul 67.

Sfantul Apostol Pavel

  Sfantul Apostol Pavel s-a nascut intr-o familie de evrei, in jurul anului 7, in Tarsul Ciliciei. La nastere a primit numele de Saul. Sfantul Pavel si-a desavarsit educatia sub indrumarea rabinului Gamaliel. Facem precizarea ca Pavel nu L-a intalnit pe Mantuitorul in timpul activitatii Sale pamantesti. A fost martor ocular al martirizarii Sfantului Stefan, pazind hainele celor care il loveau cu pietre.

Cum devine Sfantul Pavel, apostol al lui Hristos?

  Pavel devine unul din cei mai aprigi aparatori ai legii mozaice. S-a alaturat cu multa ravna celor care incepusera sa-i persecute pe crestini. In drum spre Damasc, unde se indrepta pentru a-i aresta pe crestinii de acolo si a-i aduce la Ierusalim spre a fi judecati, Hristos i se arata, invaluit de o lumina stralucitoare, atragandu-i atentia ca cei persecutati nu sunt doar crestinii, ci El insusi. Pavel lovea in crestini, dar suferea Hristos. Lovea in trup si striga capul acestuia - Hristos.  Asa se face ca Pavel ajunge sa vorbeasca despre Biserica lui Hristos ca fiind un trup, al carui cap este El. In urma acestei descoperiri are loc schimbarea sa - din persecutor devine marturisitor al crestinismului. Este botezat de Anania, episcopul Damascului, schimbandu-i-se numele din Saul in Pavel.

  Dupa o perioada de trei ani in Arabia, merge in Antiohia Siriei, de unde intreprinde cele trei calatorii misionare, intre anii 45-58.

  Sfantul Apostol Pavel este prins de iudei in Ierusalim, in anul 58. Este tinut in temnita timp de doi ani in Cezareea Palestinei. Pentru ca avea cetatenie romana este dus la Roma spe a fi judecat de imparat. La Roma a petrecut doi ani intr-o casa inchiriata, pazit de un ostas roman. Este eliberat in anul 63. A fost martirizat in anul 67, in timpul imparatului Nero prin decapitare, in acelasi timp cu Petru.

Scrierile Sfantului Apostol Pavel

  De la Sfantul Apostol Pavel ne-au ramas 14 Epistole: Epistola intai catre Tesaloniceni (Corint, in anul 52); Epistola a doua catre Tesaloniceni (Corint, 52); Epistola catre Galateni (Efes, 54); Epistola intai catre Corinteni (Efes, 56); Epistola a doua catre Corinteni (Macedonia, 57); Epistola catre Romani (Corint, 58); Epistola catre Efeseni (Roma, 62-63); Epistola catre Filipeni (Roma, 62-63); Epistola catre Coloseni (Roma, 62-63); Epistola catre Filimon (Roma, 62-63); Epistola catre Evrei (Roma, 63); Epistola intai catre Timotei (Macedonia, 63); Epistola catre Tit (Macedonia, 65); Epistola a doua catre Timotei (Roma, 66), considerata ca fiind "testamentul spiritual" al Sf. Apostol Pavel.

Sfintii Apostoli Petru si Pavel / asemanari si deosebiri

  Sfantul Apostol Petru a fost chemat la apostolie dupa fratele sau Andrei, insa este primul in listele Noului Testament, in vreme ce Sfantul Apostol Pavel a fost cel din urma chemat la indeplinirea acestei slujbe dumnezeiesti.

  Sfantul Apostol Petru a fost nedespartit de Hristos in tot timpul activitatii Sale pamantesti, pe cand Sfantul Apostol Pavel nu L-a cunoscut pe Hristos in vremea propovaduirii Sale.

  Petru a fost casatorit, Pavel necasatorit.

  Sfantul Apostol Petru a fost ales si chemat la apostolie din lumea oamenilor simpli si saraci - el fiind pescar de meserie - iar Sfantul Apostol Pavel a fost dintre toti apostolii omul de cea mai inalta cultura.

  Sfantul Petru oscila intre intronarea ritualismului mozaic, cand se afla in prezenta crestinilor proveniti dintre iudei, si relativizarea acestuia, cand era in compania crestinilor proveniti dintre pagani, pe cand Pavel a luptat pentru neimpunerea prescriptiilor mozaice crestinilor (la sinodul 50 de la Ierusalim s-a hotarat si neobligativitatea Legii Vechi a taierii imprejur).

  Petru a avut de rascumparat lepadarea lui de Iisus, iar Pavel ratacirea lui si prigoana crestinilor.

  Dincolo de toate aceste deosebiri, asemanarea lor sta in pocainta, in propovaduirea invataturii lui Hristos si in primirea mortii cu bucurie pentru credinta in El.

La multi ani celor ce poarta numele Sfintilor Apostoli Petru si Pavel.

Sfintii Apostoli Petru si Pavel, ocrotitorii penitenciarelor din Romania

In 1993 si 1997 s-au semnat doua protocoale intre Patriarhia Romana si Ministerul Justitiei privind desfasurarea asistentei religioase in sistemul penitenciar romanesc. Potrivit acestor protocoale, Sfintii Apostoli Petru si Pavel au fost declarati ocrotitorii penitenciarelor din Romania. Totodata, prin Legea 293 din 28 iunie 2004, ziua de 29 iunie este proclamata zi a personalului din sistemul administratiei penitenciare. 

 Troparul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel

Cei ce sunteti intre apostoli, mai intai pe scaun sezatori si lumii invatatori, stapanului tuturor rugativa, pace lumiii sa daruiasca si sufletelor noastre mare mila.

Condacul:

Pe cei ce impreuna cu oamenii s-au aratat mai inainte ingereste cugetand, si acum cu ingerii fiind, cu cantari ingeresti si lui Dumnezeu cuvioase, sa laudam pe intai statatorii Apostolilor, ca pe cei ce sunt izbavitorii sufletelor noastre, strigand: Bucurati-va Petru si Pavele, Apostolilor! sursa:crestinortodox.ro

   Conversatia cugetului cu inima.

†

   Sufletul. - Sufar de durere nemangaiata, nicaieri nu aflu alinare. Nu aflu alinare si mangaiere nici in afara, nici inlauntrul meu. Nu pot privi la lumea plina de amagire, inselaciune, pierzanie de suflet.

  Contemplarea lipsita de prevedere a lumii, cateva priviri neprevazatoare aruncate asupra smintelilor ei, nestiinta otravii ascunse in intiparirile lasate de catre ea, copilareasca, lipsita de cercare incredere in ea au atras asupra mea sagetile ei, m-au umplut de rani omoratoare. De ce sa mai privesc la lume ? De ce sa o mai iscodesc, sa o cercetez in amanuntime ori sa ma leg de ea, de vreme ce sunt un pribeag asa vremelnic pe pamant ? Negresit o voi parasi, si nu stiu cand o voi parasi, in fiecare zi, in fiecare ceas trebuie sa fiu gata de chemarea in vesnicie. Oricat s-ar prelungi ratacirea mea prin pustia acestei lumi, ea e ne'nsemnata inaintea nemasuratei vesnicii, inaintea careia totuna sunt si ceasurile, si zilele, si anii, si veacurile, insasi lumea, cu toata uriasa ei inaltare de turn Babei, trece: 

 Pamantul si lucrurile de pe dansul se vor mistui (2 Petru 3: 10)

   Vor arde aceste lucruri - roadele caderii si lepadarii oamenilor. Ranile pe care mi le-a facut lumea au facut lumea nesuferita pentru mine, insa nu m-au ferit de noi rani. Nu vreau sa fiu in lume ! Nu vreau sa ma supun ei! Nu vreau sa iau parte in nici un fel la slujirea ei! Nu vreau nici macar sa o vad ! Ea, insa, ma urmareste peste tot: se baga cu sila in viata mea; mi se infatiseaza invesmantata intr-o frumusete fermecatoare; ma slabanogeste, ma raneste, ma doboara, ma pierde. Eu insumi, purtand si cuprinzand ne'ncetat in mine temeiul amagirii de sine si inselarii pe care le-a inradacinat in mine pacatul, nu incetez a ma lasa amagit de lume: urand-o, fara voie sunt atras de ea si beau cu sete otrava ei, infig adanc in mine sagetile pe care ea le trage in mine.

  Imi intorc privirea trista si scrutatoare de la lume spre mine insumi, in mine insumi nu aflu nimic mangaietor, in mine fierb nenumarate patimi pacatoase! Ne'ncetat ma spurc cu gresale de multe feluri: ba ma chinuie mania si ranchiuna; ba simt ca ard in focul curviei. Mi se tulbura sangele, mi se aprinde inchipuirea din pricina oarecarei lucrari care imi e straina si dusmanoasa - si vad infatisandu-mi-se chipuri smintitoare, care ma trag spre visarea la pacat, spre indulcirea de sminteala pierzatoare.

   N-am putere sa fug de chipurile smintitoare: fara de voie, in chip silnic, ochii mei indurerati se lipesc de ele: si n-am unde sa fug! Am fugit in pustie: in pustie m-au insotit privelistile pacatului (sau mi-au apucat-o inainte, nu stiu); in pustie mi s-au infatisat in chip deosebit de viu si de ucigator. Aceste chipuri, de fapt, nici nu fiinteaza: si chipurile, si fiintarea lor, si frumusetea lor sunt amagire si inselare; totodata, insa, ele sunt vii, si nimic - nici insusi timpul, nici batranetea slabanogita - nu poate sa le omoare. Le spala din inchipuire lacrimile de pocainta: lacrimi de pocainta nu am.

   Le sterge din inchipuire rugaciunea smerita, impreunata cu plansul inimii: n-am asemenea rugaciune. Inima mea e lipsita de strapungere, e lipsita de plansul mantuitor: ea nu se misca in mine, la fel ca o frantura de piatra nesimtitoare, in ciuda cumplitei mele pacatosenii, arareori imi vad pacatosenia, in ciuda faptului ca in mine binele este amestecat cu raul si s-a facut rau, asa cum o mancare minunata devine otrava atunci cand e amestecata cu otrava, uit starea jalnica a binelui ce mi s-a dat cand am fost zidit si care a fost vatamat, schimonosit in mine de cadere, incep sa vad in mine binele ca fiind intreg si fara de prihana, incep sa il admir: slava mea desarta ma scoate, din pajistea roditoare si grasa a pocaintei, intr-o tara indepartata, in tara pietroasa si stearpa, in tara maracinilor si neghinelor, in tara minciunii, amagirii de sine, pierzarii.

   Las implinirea poruncilor lui HRISTOS si incepe a plini insuflarile inimii mele, a urma simtirilor ei, voii ei; cu obraznicie numesc "bune" simtirile firii cazute, "virtute" - faptele ei, socot acest "bine" si aceasta "virtute" ca vrednice de rasplatile ceresti si pamantesti, omenesti si dumnezeiesti. 

  Cand ma straduiam a plini poruncile lui HRISTOS, neluand aminte la voia inimii mele si silind-o, ma recunosteam dator inaintea lui DUMNEZEU si a oamenilor, rob necredincios si netrebnic! in urma amagirii de sine apar in mine intristarea, trandavia si un anumit intuneric infricosat. Tristetea ma lipseste de lucrare morala, trandavia imi ia puterea de a ma lupta cu pacatul, iar intunericul - urmare a intristarii si trandaviei - intunericul nepatruns ascunde de mine pe DUMNEZEU, judecata Lui cea nemitarnica si cumplita, rasplatile cele fagaduite pentru virtutea crestina, pedepsele fagaduite pentru lepadarea crestinismului si atotsfintelor lui randuieli, incep sa pacatuiesc fara de teama, constiinta tacand ca omorata sau adormita.

   Arareori, foarte arareori se intampla clipe de strapungere, de lumina si de nadejde. Atunci ma simt schimbat: dar clipa de lumina este scurta. Cerul meu nu ades se insenineaza. Ca niste nori negri se napustesc in zbor asupra mea patimile si iarasi ma arunca in intuneric, in tulburare, in nedumerire, in pierzare.

   Cugetul mea ! Tu esti calauza sufletului. Povatuieste-ma ! Adu in mine linistea fericita! invata-ma cum sa zavorasc intrarea mea de intiparirile lumii, cum sa infranez si sa inabus patimile care scot capul din mine insumi. Lumea si patimile m-au istovit in chinuri, m-au sfasiat.

  Mintea. - Raspunsul meu nu te va mangaia. Si eu, dimpreuna cu tine, suflete, sunt doborat de pacat. Cele ce-mi spui mi-s cunoscute pe deplin. Cum iti voi ajuta, de vreme ce eu insumi primesc lovituri aducatoare de moarte, de vreme ce mie insumi imi lipseste puterea de a lucra in chip de sine stapanitor ? In lucrarea mea necontenita, ce mi-a fost daruita de Facator si care este insusirea mea aparte, sunt ne'ncetat supus inrauririi straine, inraurirea aceasta este cea a pacatului, de care sunt vatamat si adus in neoranduiala. Aceasta inraurire ma departeaza ne'ncetat de DUMNEZEU, de vesnicie, ma trage in amagire prin lumea cea desarta si trecatoare, in amagire prin mine insami, in amagire prin tine, suflete, in amagire prin pacat, in amagire prin ingerii cazuti. Neajunsul meu de temelie sta in imprastierea care ma siluieste fara contenire. Doborat de imprastiere, plutesc, ratacesc prin lume fara nevoie si folos, asemenea duhurile cazute. As vrea sa ma opresc, dar nu pot: imprastierea ma rapeste, ma duce. Rapit de imprastiere, nu pot sa te privesc cum se cuvine nici pe tine, suflete, nici pe mine insami.

  Din pricina imprastierii nu pot sa iau aminte cum se cuvine la Cuvantul lui DUMNEZEU: la aratare ma infatisez cu luare-aminte, insa in vreme ce ma straduiesc sa iau aminte, fara de voie ma abat in toate partile, ma las purtata foarte departe, catre lucruri cu totul straine, a caror cercetare nu doar ca imi este nefolositoare, ci chiar si cat se poate de vatamatoare.  Din pricina ucigatoarei imprastieri nu pot sa ii aduc lui DUMNEZEU rugaciune puternica, lucratoare, si sa ma pecetluiesc cu frica Lui, prin care s-ar nimici imprastierea mea, prin care ti s-ar impartasi, suflete, frangere si strapungere a inimii. Din pricina imprastierii mele, tu petreci intru impietrire; fiind tu impietrit si nesimtit, eu ma imprastii si mai mult. Imprastierea este pricina slabiciunii mele in lupta cu gandurile pacatoase. Din pricina imprastierii simt intunecare si apasare: atunci cand mi se infatiseaza gandul pacatos nu-i recunosc deodata, daca este ascuns sub un pretext; si chiar cand este vadit pacatos, intrarmandu-ma impotriva lui nu dau dovada de ura hotarata si ne'mpacata, intru in vorba cu ucigasul meu, ma indulcesc de otrava ce aduce moarte, pe care el o strecoara in mine cu viclenie. Rareori sunt biruitor, adesea biruit.

  Din pricina imprastierii ma fac uituc: uit de DUMNEZEU, uit de vesnicie, uit cat de schimbatoare si amagitoare este lumea, ma las atras de ea si te trag, suflete, dupa mine. Uit pacatele mele. Uit caderea mea, uit starea mea cea jalnica: intru intunecarea si amagirea mea de sine, incep sa caut in mine si in tine vrednicii, incep sa caut, sa cer recunoasterea acestor vrednicii din partea lumii mincinoase, care e gata sa le recunoasca pentru un minut, ca dupa aceea sa-si bata joc cu mai multa rautate. Vrednicii nu-s in noi: vrednicia omului a fost cu totul spurcata de cadere, si omul va gandi cu dreptate despre sine daca, asa cum sfatuieste oarece mare nevoitor, se va socoti pe sine o uraciune.

  Cum sa nu fie uraciune fiinta neputincioasa, PreaNimicnicii, ce a fost chemata din nefiinta la fiinta de Atotputernicul Ziditor al tuturor celor vazute si nevazute si s-a intrarmat impotriva Ziditorului sau ? Cum sa nu fie uraciune fiinta ce n-are nimic care sa fie al sau, ce a primit de la DUMNEZEU totul, si s-a rasculat impotriva Lui ? Cum sa nu fie uraciune fiinta ce nu s-a rusinat de rai, ce si-a ingaduit in mijlocul fericirii raiului sa asculte cu placere cumplita clevetire si hula impotriva lui DUMNEZEU, ce a vadit neintarziata incuviintare la clevetire si hula prin calcarea cu fapta a poruncii lui DUMNEZEU ? Cum sa nu fie uraciune mintea - salas si nascatoare ne'ncetata de cugete spurcate si rele, cugete vrajmase in chip statornic lui DUMNEZEU ? Cum sa nu fie uraciune sufletul in care colcaie mereu patimi hade si nebunesti ca niste serpi otravitori, vasilisc si scorpii intr-o groapa adanca ? Cum sa nu fie uraciune trupul zamislit in faradelegi, nascut intru pacate, unealta a pacatului in vremea scurtei vieti pamantesti, izvor de putoare ucigatoare dupa sfarsitul acestei vieti? - Noi, suflete, alcatuim o singura fiinta duhovniceasca: eu cuget, tu simti; dar noi nu doar ca suntem vatamate de pacat, ci si despartite de el ca si cum am fi doua fiinte aparte, ale caror lucrari se bat mai intotdeauna cap in cap. Suntem dezunite, invrajbite intre noi, suntem despartite de DUMNEZEU ! Prin pacatul care viaza in noi suntem invrajbite cu insusi AtotSfantul si AtotDesavarsitul DUMNEZEU!

Sufletul. - Intristator este raspunsul tau, insa indreptatit. Ma mangaie intrucatva faptul ca impartasim starea noastra jalnica si putem imparti necazul, ne putem ajuta unul pe celalalt. Da-mi sfat, deci: cum sa iesim din neoranduiala noastra cea de obste ? Eu am bagat de seama ca simtamintele mele se potrivesc intotdeauna cu gandurile tale. Inima nu se poate lupta cu gandul multa vreme: ea i se supune totdeauna, iar de vreodata i se si impotriveste, o face numai pentru scurt timp. Mintea mea ! Fii calauza spre mantuirea noastra cea de obste.

Mintea. - Incuviintez spusa ta, ca inima nu se impotriveste multa vreme gandului; dar, ea, dupa ce-a aratat supunere vreme de un minut, se rascoala din nou impotriva gandului celui mai curat, celui mai placut lui DUMNEZEU, si o face cu atata putere si incrancenare ca mai intotdeauna ma doboara si ma trage in urma ei. Dupa ce m-a doborat, ea incepe sa nasca in mine cele mai necuviincioase ganduri, care dau in vileag patimile ascunse. Ce sa zic si despre gandurile mele ? Din pricina neoranduielii si vatamarii capatate de mine din pricina pacatului, gandurile mele sunt cu totul nestatornice.

  Dimineata, de pilda, s-au nascut in mine anumite ganduri despre vietuirea noastra duhovniceasca, despre mult ostenitoarea nevointa nevazuta, despre imprejurarile in care ne aflam pe pamant, despre soarta noastra in vesnicie; aceste ganduri au parut intemeiate. Deodata, pe la pranz sau mai devreme, ele au pierit de la sine in urma nu stiu carei intalniri neasteptate, au fost inlocuite de catre altele, care, la randul lor, au fost recunoscute ca vrednice de luare-aminte. Spre seara se ivesc noi ganduri, si acestea cu indreptatirile lor. Noaptea sunt tulburat de alte ganduri, care de-a lungul zilei au fost ascunse undeva, parca pandindu-ma, ca in vreme linistii noptii sa mi se infatiseze pe neasteptate, sa ma tulbure cu descrierea plina de vraja si ucigatoare a pacatului, in zadar, invatata de Cuvantul lui DUMNEZEU, socot ca drepte doar acele ganduri la care tu, suflete, raspunzi printr-o stare de adanca liniste, smerenie, dragoste de aproapele; in zadar sunt incredintat ca toate gandurile, nu doar cele ce iti pricinuiesc framantare si neoranduiala, ci si cele insotite de o tulburare, de o invartosare a ta cat de mica, sunt straine de adevar, cu totul mincinoase, amagitoare, pierzatoare, cu orice masca de adevar n-ar fi acoperite. Zadarnica este aceasta cunostinta!

   Zadarnic este acest semn nemincinos ce desparte cu hotarare in lumea duhurilor binele de rau! Ca urmare a unei boli nepatrunse, care viaza in mine, patrunse numai prin cercarea duhovniceasca, nu pot sa ma rup de gandurile ucigase nascute in mine de pacat. Nu pot nici sa le inabus, nici sa le smulg atunci cand ele incep sa colcaie in mine ca niste viermi; nu pot nici sa le alung, nici sa le izgonesc de la mine atunci navalesc asupra mea dinafara ca niste talhari, ca niste fiare cumplite, insetate de sange. Ele ma tin in robie, in grea robie, ma chinuie, ma muncesc, in fiecare ceas sunt gata sa ma sfasie, sa ma doboare cu moarte vesnica. Chinul pricinuit de ele ti-l impartasesc fara voie tie, suflete - il impartasesc insusi trupului nostru, care e suferind si neputincios fiindca este ranit cu rani nenumarate, patruns si de sagetile si de sabiile pacatului. Otravit cu otrava mortii vesnice tu, suflete, suferi tristete de ne'ndurat - cauti mangaiere, n-o afli nicaieri. Degeaba socoti sa afli in mine aceasta mangaiere: ucisa sunt cu tine impreuna; impreuna cu tine sunt ingropata in mormantul stramt si intunecos al nevederii si necunostintei de DUMNEZEU. Faptul ca ne purtam de parca DUMNEZEUL Cel Viu nici n-ar fi, de parca ar fi mort, da marturie vrednica de crezamant despre propria noastra omorare.

  Sufletul. - Calauza mea ! Ochiul meu ! Cea mai inalta putere a mea duhovniceasca ! Tu ma aduci la deznadejde. Daca tu, lumina mea fiind, te socoti intuneric, ce sa astept de la celelalte puteri ale mele, care imi sunt de obste cu dobitoacele necuvantatoare ? Ce sa astept de la vointa mea, sau de la puterea doririi, de la ravna sau de la mania cea fireasca - de la acestea, care nu pot lucra altfel decat o fac in dobitoace decat atunci cand sunt aflate sub indrumarea ta ? Mi-ai zis ca in ciuda intregii tale neputinte, a intregii tale intunecari, a intregii tale omorari, Cuvantul lui DUMNEZEU inca lucreaza asupra ta si ti-a dat, cel putin, semn pentru a deosebi binele de rau, ceea ce e un lucru foarte greu. Si eu m-am facut partas acestei cunostinte! Si eu, cand incep sa simt neoranduiala si tulburare, simt totodata ca starea mea este gresita, simt fata de aceasta stare si ne'ncredere si ura, ma straduiesc sa lepad de la mine starea ce-mi este nefireasca si dusmanoasa. Dimpotriva, cand tu prevezi, fie si pentru scurta vreme, ca in bratele parintesti, in ganduri culese din Cuvantul lui DUMNEZEU, ce mangaiere simt! Ce slavoslovie catre DUMNEZEU incepe sa se inalte din adancul meu, din adancul vistieriilor inimii! Ce evlavie ma cuprinde in fata maretiei lui DUMNEZEU, care mi se descopera atunci! Cat de nimicnic fir de praf imi par mie insumi in mijlocul uriasei si mult feluritei zidiri a lumii! Ce tihna harica, adusa parca de suflarea vantului din rai, incepe sa adie in mine si sa ma racoreasca pe mine, cel istovit de arsita si neplouare ! Ce lacrima dulce si tamaduitoare, zamislindu-se in inima, urca in cap si curge pe obrazul aprins din ochiul smerit si bland, care priveste pe toti si toate cu atata pace, cu atata dragoste ! Atunci simt eu tamaduirea firii mele ! Atunci e desfiintata lupta launtrica !

   Atunci se unesc puterile mele sfasiate si destramate de pacat! Dupa ce m-am facut una cu tine si cu celelalte puteri ale mele, dupa ce am tras in aceasta unire insusi trupul, simt mila Ziditorului catre faptura Sa cazuta, cunosc in chip lucrator insemnatatea si puterea Rascumparatorului, Care ma vindeca prin porunca Sa cea AtotPuternica si de viata facatoare. Eu il marturisesc! Eu vad lucrarea inchinatului Atotsfant Duh, care de la Tatal purcede si e trimis de Fiul! Eu vad lucrarea lui DUMNEZEU-DUHUL, Celui adus de DUMNEZEU-CUVANTUL, Ce arata Dumnezeirea Sa prin puterea Sa ziditoare, prin mijlocirea careia vasul sfaramat se arata de parca niciodata nu ar fost supus sfaramarii, in intregimea si frumusetea sa dintru inceput. Mintea mea ! intoarce-te catre CUVANTUL lui DUMNEZEU, din care am luat deja nenumarate bunatati, dar le-am pierdut prin nepasarea noastra, prin raceala noastra fata de darurile lui DUMNEZEU. Darurile fara de pret, duhovnicesti, le-am dat pe o nalucire amagitoare de daruri sub a caror infatisare pacatul si lumea mi-au dat otrava lor. Mintea mea ! Intoarce-te catre CUVANTUL lui DUMNEZEU ! Cauta acolo mangaiere pentru mine: in clipele de fata durerea mea e de ne'ndurat, si ma tem sa nu cad in pierzarea cea de pe urma: in deznadejde.

   Mintea. - CUVANTUL lui DUMNEZEU, suflete, dezleaga nedumerirea noastra prin raspunsul cel mai multumitor cu putinta; insa multi dintre oameni, dupa ce au auzit CUVANTUL DUHULUI si l-au rastalmacit siesi cu intelegerea lor trupeasca, au zis despre de viata facatorul CUVANT al lui DUMNEZEU: 

 Greu este Cuvantul acesta, si cine poate sa-l asculte ? (Ioan. 6: 60)

 Asculta, suflete, ce a zis DOMNUL: Cel ce si-a aflat sufletul sau il va pierde pe el, iar cel ce si-a pierdut sufletul sau pentru Mine il va afla pe el (Matei. 10: 39). Cel ce-si iubeste sufletul sau il va pierde pe el, iar cel isi uraste sufletul sau in lumea aceasta il va pazi pe el in viata cea vesnica (Ioan. 12: 25).

   Sufletul. - Gata sunt sa mor, de porunceste DUMNEZEU; dar cum sa mor eu, cel fara de moarte ? Nu stiu vreo arma care sa fie in stare a ma lipsi de viata.

   Mintea. - Sa nu crezi, suflete, ca porunca lui HRISTOS legiuieste sa mori doar tu, ca eu as fi scutita. Nu! Paharul mortii dator sunt sa-l impart cu tine si sa-l beau eu cel dintai, ca vinovat de capetenie a caderii, lepadarii, nenorocirii, mortii noastre vremelnice si vesnice care ne sunt de obste. Moartea si pieirea pe care le cere DUMNEZEU de la noi nu stau in nimicirea fiintei noastre, ci in nimicirea iubirii de sine, ce s-a facut parca viata noastra. Iubirea de sine e dragostea schimonosita a omului cazut fata de sine insusi.

   Iubirea de sine divinizeaza ratiunea sa cazuta, cu nume mincinos - se straduie in toate si totdeauna sa-si multumeasca voia sa cazuta, cu indreptare mincinoasa. Iubirea de sine se vadeste fata de aproapele fie prin ura, fie prin dorinta de a placea oamenilor, adica patimilor omenesti; iar fata de lucruri, pe care ea le intrebuinteaza intotdeauna in chip rau, prin impatimire.

   Precum Sfanta Dragoste este legatura desavarsirii (Coloseni. 3: 14) si e alcatuita din plinatatea tuturor virtutilor, asa si iubirea de sine este acea patima pacatoasa ce e alcatuita din plinatatea tuturor celorlalte felurite patimi pacatoase. Pentru nimicirea in noi a iubirii de sine sunt datoare sa lepad toate cugetarile mele, chiar de as fi foarte bogata in cugetarile date de invatatura lumii si dupa stihiile acestei lumi (Coloseni. 2: 8). Sunt datoare sa ma cufund in saracia duhului si, dezbracata prin aceasta saracie, spalata prin plans, netezita, inmuiata prin blandete, curatie si milostenie, sa primesc intelegerea pe care va binevoi s-o insemneze asupra mea dreapta Rascumparatorului meu. Aceasta dreapta este Evanghelia. Iar tu, suflete, dator esti sa te lepezi de voia ta, oricat de greu ar fi acest lucru pentru inima, chiar daca simtamintele si inclinarile inimii tale ti s-ar parea cele mai drepte si cele mai alese, in locul voii tale esti dator sa implinesti voia lui HRISTOS, DUMNEZEULUI si MANTUITORULUI nostru, oricat de neplacut si de aspru ar fi acest lucru pentru inima iubitoare de sine. Iata moartea pe care o cere DUMNEZEU de la noi, ca prin moartea cea de buna voie sa nimicim moartea care viaza in noi in chip silnic si sa primim in dar invierea si viata ce izvorasc din DOMNUL si DUMNEZEUL nostru IISUS HRISTOS.

   Sufletul. - M-am hotarat la lepadarea de sine: din singure cuvintele pe care le-ai rostit despre lepadarea de sine, si am inceput deja sa simt mangaiere si nadejde. Sa parasim viata ce naste deznadejdea si sa primim viata ce e zalogul mantuirii. Du-ma, mintea mea, in urma poruncilor lui DUMNEZEU, iar tu insati ramai neabatuta intru Acel Cuvant Care a vestit despre Sine: Cel ce ramane intru Mine si Eu intru el, acela face roada multa: ca fara Mine nu puteti face nimic (IOAN. 15: 5). Amin!

Sfantul Ignatie Briancianinov
sursa:crestinortodox.ro

   Citeste viata Sfantului Mucenic Hristofor purtatorul de HRISTOS

†

 

 Este ocrotitorul calatorilor si al transportatorilor.

    Apucand prearaul Dechie cu nedreptate imparatia Romei, la anul de la Hristos 250, si luand ajutator la ocarmuirea imparatiei pe Valerian, indata a ridicat o prigoana mare impotriva crestinilor, pe care istoricii o numara a opta, pornit fiind la aceasta prigoana, dupa cum zic unii din istorici, din pizma ce o avea asupra lui Filip, cel mai inainte de dansul, care iubea pe crestini si ii cinstea, incat zic unii ca Filip s-ar fi facut chiar crestin.

  Iar Dechie atat s-a indracit cu luptarea impotriva lui Dumnezeu si atat de aspru si cumplit s-a ridicat asupra crestinilor, incat a scris carti si porunci nelegiuite si nedrepte catre toti ighemonii si stapanitorii cei de sub stapanirea lui care erau pagani ca si dansul, poruncindu-le cu mare groaza ca sa sileasca pe cei drepti si binecredinciosi robi ai lui Hristos, sa jertfeasca idolilor si sa manance bucate din cele spurcate cu sangele dobitoacelor jertfite; iar cati nu vor sa se lepede de Hristos, mai intai sa-i pedepseasca si sa-i bata cu felurite rani si sa le puna asupra lor nenumarate munci; iar dupa aceea, sa-i omoare cu nemilostivire.

   Deci toti stapanitorii si ighemonii tarilor si cetatilor se sarguiau cu toata puterea sa se arate bineplecati si supusi catre imparatul; si paganii aveau multa indrazneala, iar cei credinciosi erau prigoniti si munciti paganeste.

  Intr-acea vreme, un voievod al imparatului, facand razboi cu alte neamuri si biruindu-le, a aflat intr-acele neamuri un om din cei cu capul de caine, care mananca oameni si carora noi le zicem capcauni; pe acela voievodul l-a luat rob. Si era intelept la minte din fire si cu cunostinta buna, cugetand dumnezeiestile cuvinte intru inima sa; si vazand pe pagani pedepsind totdeauna pe crestini cu multe feluri de munci, se mahnea si impreuna patimea durere, ca un milostiv ce era. Dar fiindca nu putea sa vorbeasca si sa mustre pe pagani ca un om, s-a dus de la dansii la un loc deosebit, afara din cetate, si, cazand la pamant, a facut cu mintea rugaciunea aceasta: 

  Doamne, Atottiitorule, auzi smerenia mea si arata milostivirea Ta spre mine, nevrednicul robul Tau. Deschide buzele mele si da-mi grai omenesc, ca sa pot mustra pe tiranul.

   Astfel rugandu-se el, indata s-a aflat inaintea lui un om purtator de haine albe si a zis catre dansul: 

   Reprovos – ca astfel se numea el mai inainte s-a auzit rugaciunea ta! Scoala-te sa iei dar de la DOMNUL.

    Deci, sculandu-se, s-a apropiat de buzele lui omul acela purtator de haine albe si, suflandu-i in gura, indata a vorbit fara de impiedicare; si mergand indata in cetate si vazand pe crestini muncindu-se de muncitori, l-a durut inima, ca si cum insusi ar fi patimit munci, si a zis catre pagani aceasta:

   O, povatuitori ai intunericului si plini de faradelegi, nu va ajunge voua ca ati vandut sufletele voastre satanei, ci ne siliti si pe noi, care ne temem de DUMNEZEUL CEL ADEVARAT, sa pierim impreuna cu voi? Eu sunt crestin si nu sufar sa ma inchin zeilor celor deserti si uraciunilor celor netrebnice.

   Acestea zicandu-le sfantul, un slujitor cu numele Vachios, care se intamplase aproape de dansul, l-a lovit peste gura; iar fericitul a zis cu blandete: 

   Sunt legat de Mantuitorul meu Iisus Hristos si pentru aceasta nu-ti fac tie rasplatirea cea cuviincioasa; iar daca m-as mania, nu poate sa ma biruiasca nici toata imparatia voastra cea stricata si razvratita.

   Deci, ducandu-se Vachios in cetatea unde era imparatul, i-a vestit Iui acestea, zicand: 

   Sunt putine zile de cand, muncind voievodul pe crestini dupa dumnezeiasca ta porunca, s-a aratat in mijlocul poporului un urias infricosat, tanar cu varsta, iar cu chipul si cautatura salbatica, dintii lui ies afara din gura ca si ai porcului, capul lui este ca de caine si, in scurt sa zic, atat este de grozav, incat nu pot nicidecum sa-i povestesc chipul lui.

  El huleste pe zei si imparatia ta si pentru aceea l-am lovit pe el cu palma peste obraz; dar s-a laudat, ca nu se teme de toata imparatia ta. Deci, pentru aceasta am venit sa vestesc imparatiei tale; nu cumva a auzit Dumnezeul crestinilor rugaciunile lor si l-a trimis pe dansul spre ajutorul lor?

   Iar imparatul, maniindu-se, a zis catre dansul: 

   Oare ai diavol si pentru aceasta ti s-a aratat tie intr-acest chip?

    Asa a zis si indata a trimis doua sute de ostasi, zicand: 

   Legati-l pe el si astfel sa mi-l aduceti; iar daca se va impotrivi voua, taiati-l in mii de bucati si numai capul lui sa mi-l aduceti sa-l vad, de este atat de infricosator precum spune ticalosul acesta.

   Iar Fericitul Reprovos s-a dus la biserica crestinilor si, sezand dinafara la poarta, a infipt toiagul sau in pamant si, plecandu-si capul, s-a rugat, zicand: 

   Doamne Dumnezeule, Atottiitorule si Atotputernice, Cela ce Te porti pe Heruvimi si esti slavit de Serafimi si laudat de toti sfintii Tai, asculta-ma astazi pe mine, nevrednicul, si porunceste ca sa infrunzeasca toiagul meu ca al Sfantului Tau prooroc Aaron, ca sa se arate si spre mine bunatatea Ta cea multa si sa ma fac intru marturisirea Ta mai sarguitor, ca sa Te preamaresc pe Tine, Tatal, si pe Fiul si pe Sfantul Duh, in veci. Amin.

   Astfel rugandu-se indata, o, minune, toiagul a odraslit! Pentru aceea, vazand un semn minunat ca acesta, s-a intarit mai bine si iarasi s-a rugat, multumind Domnului. Iar ostasii pe care ii trimisese Dechie sa prinda pe sfantul, au ajuns acolo intr-acel ceas cand el se ruga afara din biserica; si, vazandu-l de departe, s-au infricosat de chipul lui, ne'ndraznind sa se apropie de el.

   Iar unul din ei a imbarbatat pe ceilalti, zicand: 

   Ce ne infricosam de un om gol, fara de arme?

    Si ducandu-se aproape de el, l-a intrebat, zicand: 

   De unde esti si pentru ce plangi fara de mangaiere?

    Iar el a raspuns cu smerita graire: 

   Plang pentru oamenii cei fara de pricepere, care au lasat pe adevaratul Dumnezeu si se inchina idolilor celor neinsufletiti. 

   Deci dupa ce au auzit ostasii ca vorbeste cu blandete, au luat indrazneala si au zis catre dansul: 

   Imparatul ne-a trimis sa te aducem legat la el, pentru ca nu te inchini zeilor celor vechi; ci te inchini unui oarecare Dumnezeu nou.

   Reprovos a zis catre dansii: 

   Daca ma veti lasa dezlegat, voi merge de voia mea; iar a ma lua legat, nu puteti, ca stapanul meu, Hristos, a dezlegat legaturile pacatelor mele si m-a eliberat de tatal vostru, satana.

    Ei au zis catre dansul: 

   Daca nu voiesti sa mergi, du-te unde vrei; iar noi vom zice catre imparat, ca nu te-am aflat.

   Sfantul a zis catre dansii: 

   Ba nu! Va rog numai pe voi sa ma ingaduiti catva timp, pana voi lua Sfantul Botez si atunci vom merge impreuna.

    Iar ei au raspuns: 

   Cheltuiala noastra s-a sfarsit, si nu mai avem merinde, ca te cautam de multe zile.

   Iar sfantul le-a zis: 

   Aduceti acea putina hrana ce aveti, ca sa vedeti puterea Dumnezeului meu.

    Deci punand ei inaintea lui bucatele ce le aveau, sfantul a ingenuncheat si s-a rugat, zicand: 

   Doamne Dumnezeule, care ai binecuvantat cele cinci paini si ai saturat popor nenumarat, auzi-ma pe mine, robul Tau, si inmulteste painile acestea, ca sa vada si acestia minunile Tale si sa creada ca Tu singur esti Dumnezeu adevarat, Care poti toate!

   Asa rugandu-se el, a venit ingerul Domnului si a zis catre dansul: 

   Indrazneste, patimitorule al lui Hristos, Hristofore, ca, Acela catre care te-ai rugat, m-a trimis spre ajutorul tau, sa-ti indeplinesc toate cererile tale.

    Si binecuvantand ingerul painile, le-a inmultit. Atunci sfantul a zis catre ostasi: 

   Mancati acum, fratilor, cat voiti, si sa cunoasteti din aceasta puterea Dumnezeului meu, care nu numai bunatatile cele pamantesti le daruieste celor ce cred in Dansul, ci si pe cele ceresti, fiindca este puternic si preabun.

   Deci ostasii, vazand o minune ca aceasta, s-au inspaimantat si au strigat cu totii: 

   Mare este Dumnezeul crestinilor, Care mantuieste pe robii Sai!

    Apoi, inchinandu-se sfantului, au zis: 

   Credem si noi intr-Unui adevaratul Dumnezeu, Caruia I te inchini, ca Acela este Atotputernic si multumim tie ca te-ai aratat ca o faclie luminoasa noua, celor intunecati, si ne-ai scos pe noi din intunericul inselaciunii, povatuindu-ne catre lumina adevarului. Deci noi de acum suntem cu tine si porunceste-ne noua, ca sa facem orice voiesti.

   Atunci sfantul, veselindu-se, i-a invatat din destul mantuitoarea propovaduire a lui Dumnezeu, cate cuprinde Sfanta Evanghelie. Dupa aceea a plecat cu dansii in Antiohia, la Sfantul Vavila, arhiepiscopul, si i-a povestit toata pricina. Iar arhiepiscopul, multumind lui Dumnezeu, i-a invatat si i-a botezat pe toti, numind pe Reprovos, Hristofor, care dupa aceea a sfatuit pe ostasi sa mearga la imparat. Si mergand ei pe cale, sfantul ii intarea, zicand: 

   Fiilor si fratii mei iubiti, acum cunoasteti pe Dumnezeu, in care am crezut.

   Deci sa rabdam pentru dansul aici, putina vreme, rani si batai si sa nu ne lepadam de El, chiar de ne-ar face orice fel de suparari; noi insa sa stam barbateste, netemandu-ne nicidecum de infricosarile tiranilor, nici de muncile lor cele infricosatoare, pentru ca ne va ajuta noua Stapanul nostru Hristos, in Care am crezut. Deci legati-ma pe mine si ma duceti la Dechie, precum v-a poruncit voua; iar daca va temeti de munci, duceti-va unde vreti, ingrijindu-va de mantuirea voastra.

    Auzind ei acestea, au lacrimat si n-au voit sa lege pe dascalul si pe povatuitorul lor catre adevarata credinta. Dar de vreme ce el a voit si a primit, ei l-au legat.

  Si ajungand la palatul imparatesc si vazand Dechie pe sfantul, s-a infricosat atat de mult, incat putin a lipsit de n-a cazut de pe scaun. Atunci a zis sfantul catre el: 

   O, preanenorocita si stricata imparatie! Daca de mine, robul lui Dumnezeu, te-ai temut, slabule si fricosule, apoi cum vei rabda mania Lui in ceasul judecatii, cand te vor trage diavolii la divanul cel infricosat, ca sa raspunzi pentru sufletele care le-ai pierdut?

   Iar tiranul, dupa ce cu anevoie si-a venit in fire, a intrebat pe Hristofor, marturisitorul lui Hristos, care-i este credinta, neamul si numele. Iar el a raspuns:

   Sunt crestin si mai inainte ma numeam Reprovos, iar acum, din Sfantul Botez, ma numesc Hristofor. Neamul meu se arata din fata mea si ma nevoiesc pentru Hristos Domnul meu; si nu ma plec poruncilor tale celor paganesti.

    Dechie a zis catre dansul: 

   Rece si rau nume ti-a dat, care nu te foloseste pe tine, ticalosule.

    Iar sfantul a zis catre dansul: 

   Rece este numirea voastra, nebunilor, ca ati lasat pe Dumnezeul Cel adevarat si va inchinati pietrelor.

   Dechie iarasi i-a zis: 

   Fie-ti mila de trupul tau si jertfeste zeilor, ca sa te invrednicesc de multa cinste si sa te fac popa al lor, ca sa nu pieri cu nedreptate.

   La acestea sfantul a raspuns:

   Sa nu fie sa ma lepad eu de adevaratul Dumnezeul meu, o, prea fara de lege tiran si sa ma inchin idolilor celor deserti! Bunatatile tale sa le ai tu si cei deserti de minte si cei de o minte cu tine si nebuni. Mie nu-mi este mila de trupul meu, precum ai zis, ci de suflet, ca un intelept. Deci pentru dansul slujesc si ma inchin Dumnezeului Celui fara de moarte; iar zeii tai cei cu nume mincinos sunt diavoli si va amagesc, ca sa va ia sufletele voastre si sa le duca in pierzare; deci, sa nu ai pentru mine nici o nadejde, ca ma voi pleca vointei tale celei fara de Dumnezeu; pentru aceea fa cu mine ce voiesti.

   Atunci imparatul, maniindu-se, a poruncit sa-l spanzure pe el de parul capului, legandu-i o piatra de picioare, si sa-l impunga cu sulitele peste tot trupul. Iar sfantul, patimind acestea, rabda vitejeste si zicea catre tiran: 

   Nu ma plec tie, paganule, nu ma inchin zeilor tai, nici nu bag in seama muncile si ranile tale trecatoare, pentru dragostea Hristosului meu, Care imi va rasplati cu bunatatile cele vesnice pentru aceste munci, pe care le rabd pentru Dansul; iar pe tine, o, ticalosule, te asteapta focul cel vesnic, pe care il vei mosteni impreuna cu diavolii, carora le slujesti.

   Atunci imparatul, maniin-du-se si mai mult, a poruncit sa-i arda subtioarele cu faclii aprinse. Si facandu-se acestea, l-a sfatuit pe Dechie oarecare din boieri, sa-i vorbeasca cu cuvinte bune, doar il va asculta si-l vor avea in razboaie ajutator. Deci, dezlegandu-l, imparatul l-a rugat, zicandu-i: 

   Marturiseste pe zei, bunule om, ca voiesc sa te am drumet la carul meu.

    Zis-a sfantul catre dansul: 

   Fa-te crestin si ma vei avea drumet la carul tau si vei imparati cu Hristos in veci.

   Deci vazand imparatul ca se osteneste in desert, a poruncit sa aduca doua femei desfranate foarte frumoase, impodobite cu haine de mult pret lucrate cu aur si cu margaritare si stropite cu miruri si cu arome binemirositoare. Pe acelea le-a inchis impreuna cu sfantul intr-o camera imparateasca si vicleanul Dechie le-a fagaduit multi bani, daca il vor indupleca pe el sa se inchine idolilor.

   Deci indata ce le-a inchis, sfantul a ingenuncheat si s-a rugat, zicand:  

  Vezi, Doamne, cum au intins cursa si sminteli picioarelor mele; izbaveste-ma de cei nedrepti si pazeste-ma de aceste ispite. Asa, Doamne, sa nu ma parasesti pe mine, robul Tau, caci a Ta este slava in veci. Amin.

   Si, sculandu-se, a intrebat pe acele femei ce voiesc, iar ele, vazandu-l, s-au infricosat si si-au intors fata lor la perete. Iar el iarasi le-a intrebat cu blandete acelasi lucru. Ele i-au raspuns: 

   Imparatul ne-a trimis pe noi sa te sfatuim ca sa-l asculti si sa te inchini idolilor, ca sa nu te omoare cu moarte cumplita.

   Sfantul le-a zis: 

   Eu nu ma tem de aceasta moarte vremelnica, ca sa imparatesc cu Hristosul meu in veci, in Care si voi, daca veti crede, va fi ferice de voi, ca veti mosteni toata desfatarea bunatatilor celor vesnice si va veti bucura totdeauna in Rai impreuna cu sfintii.

   Iar femeile, auzind acestea, mai mult s-au infricosat si s-au sfatuit intre ele, zicand: 

   Daca vom crede in Dumnezeul acestuia, ne va omori Dechie, iar daca nu vom crede, ne va ucide acest om numaidecat. Deci mai bine este sa credem in Hristos, Care ne va da noua – daca vom muri acum pentru El, vremelnic – viata vesnica si nemuritoare.

    Deci au zis catre el: 

  Credem in Hristos si roaga-te Lui, ca sa ne ierte pacatele noastre cele multe.

   Deci sfantul le-a intrebat daca au ucis pe cineva sau daca au facut farmece sau au vrajit; iar ele au zis: 

   Nu! Ci mai ales pe multi osanditi la moarte si pe multi robi i-am rascumparat cu plata desfranarii, iar alt rau n-am facut.

   Deci sfantul punandu-si mainile crucis pe capetele lor, s-a rugat astfel: 

   Doamne Iisuse Hristoase, ajuta roabelor Tale, Achilina si Calinica, fale pe ele oi ale turmei Tale, ca sa se numere impreuna cu sfintii Tai; iertandu-le lor cate au pacatuit in nestiinta, caci a Ta este slava in veci. Amin.

   Dupa rugaciune, sfantul le-a invatat articolele credintei; iar ele se bucurau, slavind pe adevaratul Dumnezeu in Care au crezut si pe Care L-au cunoscut. Iar a doua zi, le-au dus la Dechie si le-a intrebat de au induplecat pe sfantul sa se inchine idolilor. Iar ele au raspuns: 

  Noi mai ales sa credem in Hristos, Care este adevaratul Dumnezeu si Mantuitor al lumii. 

    Iar Dechie a zis: 

   Precum vad si voi v-ati fermecat

  Achilina i-a zis: 

  Unul este Dumnezeu, Care a facut cerul si pamantul si mantuieste pe toti cati cred in El; iar zeii tai sunt niste pietre nesimtitoare si nu pot sa va ajute voua, decat numai va povatuiesc la pierzare.

  Atunci Dechie, maniindu-se, a poruncit s-o spanzure de parul capului si sa lege de picioarele ei doua pietre mari de moara. Facandu-se aceasta, se rupeau maruntaiele ei de greutatea pietrelor si pielea capului s-a dezlipit si simtea o durere foarte mare si cumplita, pentru care s-a intors catre sfantul si i-a zis: 

  Te rog pe tine, robule al lui Dumnezeu, fa rugaciune pentru mine, caci simt multe dureri.

   Sfantul a inaltat mainile la cer, zicand:

  Doamne Iisuse Hristoase, miluieste pe roaba Ta, sa nu o lasi a se munci mai mult, ci ia in pace sufletul ei.

Acestea zicand mucenita, si-a dat sufletul in mainile lui Dumnezeu, in ziua intai a lunii aprilie. Dupa aceea, a zis tiranul catre Calinica: 

  Vezi ce a patimit aceasta, ca o nesupusa si potrivnica? Deci, macar tu, intelepteste-te si jertfeste zeilor, ca sa nu patimesti mai mult unele ca acestea.

  Deci, inteleapta si buna Calinica, voind sa batjocoreasca si sa amageasca pe tiran, i-a zis: 

  De vreme ce imi poruncesti sa ma inchin zeilor, sunt nevoita sa ma supun imparatiei tale; deci, duceti-ma la capiste, ca sa-i cinstesc precum se cuvine, dupa cuvantul tau imparatesc.

Iar imparatul, socotind ca aceasta le zicea cu dinadinsul, s-a bucurat desertul la minte si necunoscatorul si a poruncit sa intinda haine albe de la palat pana la capistea idolilor si, luand purtatorii de sulite pe sfanta, au dus-o, bucurandu-se, stropind tot drumul cu miruri bine mirositoare si de mare pret. Iar cand a ajuns sfanta la capiste, a intrebat pe nelegiuitii popi: 

  Care zeu este mai mare?

  Si i-au aratat ei pe idolul Dia, pe care, apucandu-l de mana, a zis: 

  Daca esti zeu, graieste si spune-mi ce voiesti sa-ti fac, caci eu am venit ca sa-ti slujesc.

   Vazand ca nu-i raspunde, a strigat mai tare catre idol: 

  Zeu al paganilor, vorbeste cu mine!

  Insa el nu avea nici glas, nici auz. Atunci ea a ras si a zis: 

  Vai mie, pacatoasa, zeii s-au maniat asupra mea, caci i-am defaimat si nu voiesc sa vorbeasca cu mine, sau poate dorm si nu aud.

   Iar popii au zis: 

  Pocaieste-te din tot sufletul si te vor ierta.

   Deci, marturisitoarea si-a scos braul si naframa sa si cu acelea a legat pe idol; apoi, cautand la cer, s-a rugat, zicand: 

  Doamne Dumnezeule, Mantuitorul sufletelor noastre, ajuta-mi mie in ceasul acesta.

  Si a tras braul cat a putut, surpand pe idol; asemenea a tras si pe idolul Ieracliei si pe al lui Apolon si au pierit acesti trei idoli, zdrobindu-se. Apoi a surpat si din ceilalti, cati a putut, zicand:

  Fugiti, zeii paganilor, si va prapaditi.

  Iar popii, vazand acestea, au prins-o ca sa nu zdrobeasca si pe ceilalti. Iar ea ii batjocorea, zicand: 

  Adunati oasele zeilor vostri si puneti sare si untdelemn, ca sa-i vindecati.

  Deci ducandu-se la Dechie toti popii impreuna cu poporul, au acuzat pe marturisitoarea credintei crestine, zicand: 

  Aceasta indracita a surpat zeii nostri si a zdrobit pe cei mari si mai trebuinciosi zei si, de n-am fi apucat sa o legam, ca o nerusinata, i-ar fi surpat pe toti.

   Iar imparatul a zis catre ea cu manie: 

  O, femeie rea, au nu mi-ai fagaduit mie ca sa jertfesti idolilor si cum ai indraznit de i-ai zdrobit, necinstito?

   Iar ea a raspuns: 

  Eu n-am surpat pe zei, ci am sfaramat numai niste pietre, ca sa ziditi case, daca aveti trebuinta; dar de vreme ce ii numiti zei, vai voua, nebunilor, caci zeii vostri au fost biruiti de o femeie si n-au putut sa se pazeasca. Deci cum nadajduiti sa luati vreun ajutor de la unii ca acestia?

   Atunci tiranul, maniindu-se foarte, a poruncit unui mester in lemn, de a facut indata un lemn cu patru muchii, de care a spanzurat-o pe sfanta si, infigandu-i tepi lungi de la calcaie pana la umeri, au legat de picioarele si de mainile ei doua pietre grele. Si facandu-i-se toate acestea, simtea dureri foarte tari si cumplite si suferea multe chinuri patimitoare. Pentru aceea, cautand catre sfant, a zis: 

  Robule al lui Dumnezeu, roaga-te Lui Hristos pentru mine, ca foarte m-am ingreuiat.

  Iar el, cautand la cer, s-a rugat, zicand: 

  Doamne Dumnezeul sfintilor Tai, primeste si pe roaba Ta aceasta, ca Tu singur esti milostiv si iubitor de oameni in veci. Amin.

Atunci roaba lui Dumnezeu si cu adevarat buna biruitoare Calinica, a zis: 

  Doamne, in mainile Tale imi dau sufletul meu.

  Zicand acestea, si-a dat sufletul, in doua zile ale lunii lui aprilie.

Iar Dechie maniindu-se, a ocarat pe sfantul, zicand: 

  Tu, mai ales, se cadea sa pieri, rau numitule, fata de caine, chip strain si ciudat, iar nu aceste femei preafrumoase, pe care tu, cu vrajile tale, le-ai amagit.

   Deci ce zici acum? Vei jertfi zeilor, ori petreci tot in necuratia ta de mai inainte?

  Iar marturisitorul lui Hristos a ras, zicand: 

  Dupa cuviinta si cu dreptate te-a numit Dechie, ca cel ce esti primitor si legatura a lucrarii tatalui tau, satana, care te are pe tine vas si unealta la toate voile lui. Ce voiesti? Si ce ma mai ispitesti in zadar, de-ti pierzi vremea degeaba? Eu ti-am zis de multe ori ca nu ma inchin dracilor celor necinstiti. Si as fi vrut, de as fi putut, sa te aduc pe tine la cunostinta adevarului, dar nu esti vrednic, ca un orb ce esti, sa vezi soarele dreptatii cel stralucit. Deci imbarbateaza-te, slujitorule al diavolului, si munceste cu nedreptate pe cei drepti!

 Zicand acestea, a vazut ca cei doua sute de ostasi care crezusera erau adunati la un loc, luand aminte la cele ce se faceau, si a zis catre ei:

   Veniti, fiilor, ascultati-ma pe mine, frica Domnului va voi invata pe voi. Deci ostasii au lepadat armele si hainele inaintea imparatului si, cazand, au sarutat pe sfant, zicandu-i: « Bucura-te, luminatorule, care ne-ai luminat si ne-ai povatuit pe noi la lumina cunostintei lui Hristos, adevaratul Dumnezeu. »

Vazand imparatul ca toti s-au inchinat sfantului, s-a infricosat, ca nu cumva sa fi cugetat sfantul sa-i ia imparatia si a zis catre dansul: 

  Tiran si potrivnic te-ai facut mie.

  Iar sfantul a zis catre el: 

  Nu te teme, ca tu singur vei mosteni focul cel vesnic si cei rataciti impreuna cu tine.

   Atunci ostasii au zis catre Dechie: 

  O, imparate, noi am crezut in Hristos si am mancat paine cereasca, cand ne-ai trimis sa-ti aducem pe robul Lui; deci nu ne vom lepada de credinta aceasta, de am patimi de la tine oricat de multe munci.

   Atunci Dechie a zis catre ei: 

  Ce am gresit voua, fiilor, de m-ati lasat pe mine? Va lipsesc cai, haine sau bani? Veniti, va rog, luati indoit cele ce aveti de trebuinta si nu ma lasati pe mine.

Iar ei au raspuns: 

  Tineti tie bogatiile tale, ca sa te bucuri de ele, cand diavolii carora te inchini te vor arunca in tartar; iar noi nici nu avem nevoie de bunatatile tale, nici nu ne temem de muncile tale.

   Apoi maniindu-se Dechie si temandu-se mai mult, ca sa nu urmeze si altii acelora si sa creada in Hristos, i-a hotarat la moarte. Si dupa ce le-a taiat capetele afara din cetate, sfintele lor trupuri le-a aruncat intr-un cuptor ars, ca sa arda dupa porunca lui, insa focul nu s-a apropiat nicidecum de ele. Iar cei binecredinciosi au luat noaptea sfintele moaste si le-au ingropat in 7 zile ale lunii lui aprilie.

  Dupa aceasta, paganul Dechie a inchis iarasi in temnita pe mucenic si dupa cateva zile l-a adus la divan si i-a zis: 

  Nebunule, daca nu ma vei asculta pe mine ca sa te inchini zeilor, nu te voi suferi nici un ceas; ci te voi chinui cu nenumarate munci.

   Iar sfantul i-a zis: 

  Nu ma infricoseaza pe mine cuvintele tale, fiu al diavolului si mostenitor al muncii celei vesnice, pentru ca eu am in ajutor pe Dumnezeul meu si nu ma tem de muncile tale.

   Atunci a poruncit tiranul sa faca o camasa de fier, s-o gaureasca in patru parti si, bagand pe mucenic in ea, sa-l tintuiasca. Si aducand lemne multe, le-a gramadit, si, turnand peste ele douazeci de vedre de untdelemn si dandu-le foc, a aruncat pe sfantul deasupra lor. Iar vapaia s-a inaltat atat de sus, incat s-au cutremurat toti cei ce stateau imprejur; iar el statea nevatamat, rugandu-se cu cucernicie catre Dumnezeu, si, ca si cum ar fi fost intr-un loc racoros, asa se afla in vapaia focului. Deci trecand mult timp si stingandu-se focul, a iesit sfantul cu totul sanatos si nevatamat, incat nu i-a ars nici macar un fir de par sau vreun petic din haina.

  Si vazand cei ce stateau imprejur o minune infricosata ca aceasta, au crezut in Hristos ca la o mie de oameni, zicand: 

  Mare este Dumnezeul crestinilor! Ajuta-ne noua, imparate ceresc, ca si noi credem in Tine!

   Si cazand la picioarele mucenicului, ziceau: 

  Cu dreptate te-au numit pe tine Hristofor, ca tot pe Hristos il porti in inima ta, si nu bagi in seama nicidecum muncile tiranului.

   Apoi strigau catre imparat, zicand: 

  O, Dechie, rusineaza-te, ca a biruit Hristos! 

  Iar tiranul, auzind glasurile lor, s-a infricosat si, fugind, s-a dus la palat. Si ramanand sfantul in targ fara de frica, invata pe cei ce crezusera, ca sa se ingrijeasca mai bine de credinta. Iar paganii au indemnat pe imparat sa omoare pe sfant, ca sa nu-si piarda imparatia sa. Deci a doua zi, cand elinii aveau praznic mare, sezand tiranul la judecata, a trimis o multime numeroasa de ostasi ca sa lege pe toti cati au crezut, prin sfant, in Hristos, si sa le taie capetele. Iar Sfantul Hristofor ii imbarbata intru marturisirea sfintei credinte si ii invata sa nu se teama de moartea vremelnica, ca sa vietuiasca vesnic in Rai. Si ascultand ei cuvintele lui, au stat cu barbatie si s-au savarsit ca niste miei fara de rautate, in noua zile ale lunii lui aprilie.

   Iar raul si paganul Dechie nascocea multe feluri de maiestrii, ca sa omoare cu moarte cumplita pe mucenic. Deci a poruncit sa aduca o piatra mare, pe care o ridicau treizeci de barbati si a gaurit-o printr-o parte si a legat un capat de lant, iar cu celalalt capat a legat grumazul sfantului si, legandu-i mainile si picioarele, l-a aruncat intr-un put adanc, socotind ca este cu neputinta sa mai iasa din acel loc prea intunecat. Dar in zadar a cugetat, ca ingerul Domnului s-a pogorat si l-a scos viu si nevatamat din acel put.

  Deci vazand Dechie aceasta minune, s-a indracit de manie, ca n-a putut sa omoare pe un om gol si fara arme. Deci l-a intrebat: 

  Pana cand vrajile tale te pazesc neprins si nevatamat de munci si nu pot sa te piarda atatea chinuri cate ti-am dat pana acum?

   Iar sfantul a raspuns: 

  Pana la sfarsitul vietii vremelnice defaim scornirile tale, avand pe Hristos al meu ajutator.

   Atunci a poruncit, sa faca o imbracaminte de fier si, arzand-o in foc, sa imbrace pe sfantul cu ea.

Dar nici cat de putin nu s-a apropiat de dansul arderea imbracamintei celei din fier, ci a ramas nevatamat. Iar tiranul cel vatamat la minte si preanelegiuit zicea catre sfant cuvinte vatamatoare de suflet si desarte, indemnandu-l pe el sa se inchine necuratilor idoli. Iar mucenicul a raspuns cu pricepere si a zis lui: 

  Ai auzit de multe ori ca nu-mi voi schimba socoteala mea, ca sa ma inchin idolilor celor muti, chiar de mi-ai aduce nenumarate munci. Deci de ce te ostenesti, te muncesti si te pagubesti in zadar de atat timp? Eu ma inchin lui Hristos si ii slujesc Lui de-a pururea si totdeauna, ca unui Dumnezeu preavrednic si preabun; iata, fa-mi mie cate voiesti.

  Deci cunoscand Dechie socoteala cea neschimbata a mucenicului, a dat asupra lui nedreapta hotarare cea mai de pe urma, zicand astfel: 

  De vreme ce ne'nduplecatul cu muncile si netrebnicul Hristofor a defaimat nebuneste poruncile mele, poruncesc sa i se taie capul lui cel uracios si grozav. Deci luandu-l pe el muncitorii, l-au dus la locul cel de pierzare si ii urma lui multime nenumarata de popor paganesc si crestinesc.

  Si ajungand acolo, a cerut de la muncitori putina vreme; si, stand, a facut o rugaciune in auzul tuturor, zicand astfel: 

  Doamne Dumnezeule, Atottiitorule, multumesc Tie, ca intru toate mi-ai ajutat si ai rusinat pe vrajmasul meu, impreuna cu slujitorii lui. Te rog si acum sa stai langa mine, preabunule Doamne, si primeste in pace sufletul meu, numarandu-ma pe mine impreuna cu cei mai de pe urma robi ai Tai si da si prearaului Dechie vrednica plata a paganatatii lui, ca sa se munceasca, dupa dreptate, de diavoli, carora le slujeste. inca ma rog bunatatii Tale, imparate Atotputernice, ajuta crestinilor acestora si tuturor celorlalti, care se afla in tot locul stapanirii Tale si ii izbaveste pe dansii de toate smintelile diavolului.

  Da, Doamne, trupului meu darul ca sa izgoneasca pe diavoli si unde s-ar afla vreo particica din moastele mele, sa nu vatame locul acela nici foametea si nici vreo grindina sau vreun lucru de scarba sa nu se intample acelui ce va avea la sine vreo parte cat de mica din moastele mele. Iar pe cati savarsesc praznicul patimirii mele si citesc viata mea, pazeste-i intregi si nevatamati, ca sa Te slaveasca pe Tine, Doamne, Cel preabun, caci bine esti cuvantat in veci. Amin.

Astfel rugandu-se, s-a auzit glas din cer, zicandu-i: 

  Toate cate ai cerut de la Mine, le voi savarsi pe deplin, ca sa nu te mahnesc nicidecum. Inca si aceasta iti zic: Daca cineva se va afla intr-o nevoie oarecare si Ma va chema pe Mine, pomenind numele tau, degraba ii voi da ajutor. Deci vino, bucurandu-te, sa dobandesti bunatatile si bucuria, care ti-am gatit tie!

Acestea auzindu-le sfantul, s-a bucurat si a zis calaului: 

  Implineste-ti porunca.

   Iar el, cu multa frica si evlavie apropiin-du-se, a taiat cinstitul cap al mucenicului. Dupa aceea insusi calaul s-a injunghiat singur pe sine si a murit, cazand peste trupul mucenicului; si s-a intamplat aceasta in a noua zile al lunii mai.

  Si venind episcopul Ataliei, cu numele Petru, si dand ostasilor mult argint, a cumparat trupul marturisitorului lui Hristos, si l-a infasurat cu giulgiuri curate si cu arome si, luandu-l, l-a dus in cetatea lui, care era aproape de un rau care o ineca de multe ori cand erau multe ploi, facand multa paguba. Deci episcopul a pus moastele Sfantului Hristofor in tarmurile raului si din ceasul acela raul n-a mai indraznit sa vatame cetatea, pana in ziua de astazi. Astfel preamareste Domnul, pe cei ce il preamaresc pe El.

  Iar dupa savarsirea sfantului mucenic, s-a trimis urgie din cer de la Dumnezeu, cu dreapta judecata asupra lui Dechie, ca sa se implineasca cererea sfantului, si l-a lovit o boala cumplita. Si vazand ticalosul ca i se topea trupul lui de boala, striga, zicand: 

  Vai, mie ticalosul, pentru ca am omorat fara dreptate pe robul lui Hristos, Hristofor, iar acum iau cumplita rasplatire.

   Iar imparateasa a raspuns lui: 

  Dar nu ti-am zis eu atunci, ca sa incetezi de a munci pe robii lui Hristos si nu m-ai ascultat? Acum ce sa ma fac? Iata, raman vaduva, ticaloasa de mine!

Atunci Dechie a trimis pe niste ostasi, zicandu-le: 

  Rogu-va pe voi, alergati unde am omorat pe Hristofor, robul lui Hristos, si cautati poate veti afla vreo particica din moastele lui sau vreun petic din haina lui sa-mi aduceti; ca doar atunci voi muri, daca se va atinge de mine.

  Iar ei mergand, au cautat cu de-a-manuntul si, neafland altceva nimic, au luat din tarana locului unde s-a varsat sangele lui si, muind-o in apa, au adapat pe Dechie.

  Astfel si-a dat la judecata pangaritul si preanecuratul sau suflet, care pedeapsa i-a dat-o Dumnezeu ca arvuna a muncii celei fara de sfarsit Astfel povesteste sfarsitul lui Dechie unul din scriitorii vietii sfantului. 

 Iar Meletie Atineul, scriitorul istoriei bisericesti, Ioan Zonara si altii, zic astfel despre moartea lui Dechie: 

 Iar Dechie, fiind pornit asupra celor ce cinsteau pe Hristos, neimplinind nici doi ani deplini intru imparatia romanilor, a pierit cu rusine.

 Caci, pradand Bosforul barbarii, adica scitii, Dechie s-a luptat cu dansii si pe multi i-a ucis. Si fiind ei stramtorati si fagaduindu-se ca vor lasa toata prada, daca ii va lasa liberi sa se duca, Dechie nu s-a induplecat, ci a trimis pe Gal, unul din senatorii lui, impotriva barbarilor, poruncindu-i ca sa nu-i lase sa treaca. Iar Gal, fiind vrajmasul lui Dechie, a sfatuit pe barbari sa stea la razboi acolo unde este o balta adanca.

 Si astfel, barbarii, stand la razboi si spatele intorcandu-si apucandu-se de fuga, Dechie s-a luat dupa ei; dar, el insusi impreuna cu fiul sau si cu multime de romani, au cazut in balta aceea mocirloasa si acolo toti au pierit, incat nici trupurile lor nu s-au aflat scufundate cu totul in noroiul baltii; astfel rasplatindu-i Dumnezeu pentru socoteala lui cea de fiara si pentru mania si uraciunea ce avea asupra crestinilor.

 Deci s-au pus amandoua istoriile pentru sfarsitul lui Dechie, ca sa poata intelege oricine, care este cea mai adevarata; si, desi se deosebesc povestirile, amandoua adeveresc cum ca tot pentru prigoana si uciderea crestinilor i s-a intamplat un astfel de sfarsit. 

De care, cu rugaciunile Sfantului Marelui Mucenic Hristofor si cu darul si milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos sa ne izbavim. Caruia I se cuvine toata slava, impreuna si Celui fara de inceput al Sau Parinte si Preasfantului si de viata facatorului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

~❇~~†~~❇~

~❇~

Sfantul Hristofor ne apare ca un barbat de rand, care il duce in spate pe Hristos prunc, peste o apa.

   Cine este insa acest sfant mucenic? 

 

  Inca din secolul al IV-lea, viata Sfantului Mucenic Hristofor, martirul "purtator de Hristos" (hristo + foros) a fost reprezentata in mai multe variante, in fresca si icoane. Reprezentarile lui iconografice ne vin in minte sub doua chipuri, desi acestea sunt cu mult mai multe. In prima ipostaza, Sfantul Hristofor ne apare ca un barbat de rand, care il duce in spate pe Hristos prunc, peste o apa. Se stie ca aceasta slujba, de a trece oamenii peste apa, dintr-o parte in alta, o facea deoarece avea o inaltima mai mare decat a celorlalti. Cea de-a doua ipostaza este aceea in care barbatul ne apare avand cap de caine si o cruce in mana, crucea de mucenic.

  Se crede ca prima varianta este de origine apuseana, pe cand cea de-a doua este de origine rasariteana. In lumea romano-catolica, evlavia credinciosilor fata de Sfantul Hristofor a fost foarte mare, mai ales spre sfarsitul Evului Mediu. Aici, el era vazut drept ocrotitor al calatorilor si pazitor de moartea neasteptata. In partea de Rasarit, crestinii au simtit o atractie mai mare fata de un anumit detaliu din viata sfantului, si anume particularitatea lui fizica: capul de caine sau miel.

  Sfantul Mucenic Hristofor apare des in frescele bisericilor si ale manastirilor, insa intr-un mod diferit, de la loc la loc. Astfel, canoanele privind pictarea acestuia difera, modelele sale fiind mai multe (aproximativ 8 variante). 

 Ne punem intrebarea, se poate sa fie vorba despre mai multi sfinti cu acelasi nume? 

  Totusi, sansa ca Sfantul Hristofor sa fie unul singur, iar traditia sa fi pastrat doua variante ale vietuirii si ale muceniciei sale, este cu mult mai mare decat cea a existentei mai multor sfinti cu acelasi nume.

  O varianta de reprezentare a acestui sfant chinocefal este aceea intalnita la noi in tara, in nordul Moldovei, spre deosebire de celelalte, mult mai cunoscute. In bisericile si manastirile din Muntenia si Oltenia, Sfantul Muncenic Hristofor apare avand cap de caine sau de miel, pe cand in minunatele manastiri din Moldova, Sfantul Hristofor are cap de om, insa isi poarta capul de caine pe o tipsie. Legenda spune ca cei care vad icoana Sfantului Mucenic Hristofor, nu vor muri de moarte rea in ziua respectiva.

  Traditia crestina rasariteana, alaturi de legendele locurilor, marturiseste faptul ca Sfantul cu cap de caine Hristofor a trait pe vremea imparatului Deciu, in jurul anilor 250. O alta datare a vietii acestuia ne arata anul 308, iar ca prigonitor pe cezarul Maximin Daia. Legat de viata si chipul acestuia, asemanator cu cel al unui caine, exista insa doua posibile variante, pastrate pana astazi. Prima varianta este aceea a tanarului minunat, care se roaga sa i se ia frumusetea, spre a nu mai sminti pe nimeni prin aceasta, iar a doua varianta aminteste faptul ca acesta facea parte dintr-un trib al chinocefalilor, iar convertit la Hristos, el ajunge sa fie omorat, devenind astfel martir. Ambele variante sunt impresionante, atat jertfirea frumusetii proprii, cat si iubirea lui Hristos indiferent de toate circumstantele exterioare, arata minunata lucrare a Duhului Sfant in inima omului.
sursa:crestinortodox.ro

Sfinti care il poarta pe DOMNUL si DUMNEZEUL nostru IISUS HRISTOS in icoane:

   MAICA DOMNULUI

Dreptul IOSIF

   Dreptul SIMEON

   Sf. Mc. HRISTOFOR