Cand esti atacat de apatie, cand mintea, limba si degetele de pe siragul de matanii se molesesc, te rog sa nu renunti. Fa un mic efort, in asa fel ca Dumnezeu sa-ti vada hotararea si sa te intareasca. Exista un lucru anume pe care Dumnezeu il doreste de la tine si El ingaduie aceasta vrere de ispitire, asa incat sa-l poti oferi. Caci El stie – ca poti sa faci mai mult.
De multe ori in gandul tau,in cuvantul tau, in auzul si in vederea ta patrunde cu viclesug vrajmasul si tu nu stii. Cand iti vei da seama, vei intelege ca trebuie multa lupta ca sa te curatesti. Nu inceta a te lupta cu duhurile viclene. Cu Harul Domnului Hristos vei invinge si te vei bucura pentru cele ce te'au intristat.
Cand esti suparat (a):
( Repet-o de mai multe ori )
Inima este nespus de inselatoare si deznadajduit de rea. Cine poate s-o cunoasca?
"Ieremia 17:9"
Cautati pe Domnul cat Il puteti gasi, strigati catre Dansul cat El este aproape de voi. †Cand esti tulburat (a):
"Isaia 55:6"
Sa presupunem ca m-am imbolnavit si ma doare ceva. Primesc acea durere, o binecuvantez si ma rog, adica I-o dau lui Dumnezeu.
Oare ce vrea sa-mi spuna aceasta durere? Si care e rostul ei? Scopul durerii este sa anunte „forul superior”, sa identifice cauza si sa vindece.
In noi exista substante, noi suntem capabili sa producem substante care vindeca sau ne-ajuta sa nu simtim durerea. Dar pentru ca zicem: „ah, fir-ar sa fie, iar ma doare capul!”, in loc de „traseul vindecarii”, activam „traseul” revoltei, al fricii, al stresului si boala se agraveaza. Primirea durerii, rabdarea ei in har este calea vindecarii, chiar daca folosim si leacurile pamantesti oferite tot de Dumnezeu. Dar avem nevoie de timpul acela in care primim durerea, o oferim Domnului, oferim si primim vindecarea. Acest timp este timpul rabdarii, timpul vindecarii sufletului nostru, a puterilor lui imbolnavite de pacat.
Sfintii Parintii spun ca rabdarea vindeca toate. Si Domnul ne spune: „Cine va rabda pana la sfarsit, acesta se va mantui”, adica se va elibera.
sursa:doxologia.ro
In aceasta icoana se imbina elemente din Evanghelia dupa Luca (in care se vorbeste despre iesle, prezenta ingerilor, a pastorilor) si din Evanghelia dupa Matei (prezenta magilor, a stelei), dar si elemente din textele apocrife, in special Protoevanghelia lui Iacov (momentul spalarii Pruncului Hristos).
Despre icoana ortodoxa se spune ca este o ( Biblie in imagini ), ( fereastra spre Cer ), ( purtatoare de har ), pentru ca prin intermediul ei Biserica marturiseste pe cale vizuala adevarul de credinta revelat.
Odata cu Intruparea si Nasterea Lui, Dumnezeu Cuvantul S-a facut Om, moment in care reprezentarea Chipului Sau devine posibila. Insusi Mantuitorul ne-a lasat Chipul Sau imprimat pe Sfanta Mahrama.
Nasterea Domnului nostru Iisus Hristos este descrisa in Evangheliile dupa Matei si dupa Luca (Matei 1, 18-25, 2, 1-12; Luca 2, 1-20), dar si in unele texte apocrife.
Icoana Nasterii Domnului este una dintre cele mai bogate icoane ale Bisericii in elemente dogmatice, biblice sau din istoria apocrifa. In aceasta icoana se imbina elemente din Evanghelia dupa Luca (in care se vorbeste despre iesle, prezenta ingerilor, a pastorilor) si din Evanghelia dupa Matei (prezenta magilor, a stelei), dar si elemente din textele apocrife, in special Protoevanghelia lui Iacov (momentul spalarii Pruncului Hristos).
Forma actuala a icoanei Nasterii Domnului (cu foarte putine variatii), dateaza din secolul al XV-lea, desi se bazeaza pe surse mult mai vechi, ca profetiile Vechiului Testament, relatarile din Noul Testament si din Protoevanghelia lui Iacov.
Pentru a intelege simbolistica din icoana Nasterii Mantuitorului,
trebuie sa o analizam in etape, deoarece icoana este impartita in trei
registre, care la randul lor sunt impartite in trei parti astfel:
1. Registrul superior simbolizeaza lumea cereasca:
Stanga ‒ Ingerii care Il slavesc pe Dumnezeu;
Centru ‒ Steaua cu raza calauzitoare si muntele cu stancile lui aspre;
Dreapta ‒ ingerul care vesteste pastorilor Nasterea Domnului.
2. Registrul central simbolizeaza unirea dintre divin si uman:
Stanga ‒ magii care aduc daruri Pruncului;
Centru ‒ Pruncul Hristos, Maica Domnului, pestera, ieslea, boul si asinul;
Dreapta ‒ pastorii.
3. Registrul inferior simbolizeaza umanitatea:
Stanga ‒ Dreptul Iosif sezand ingandurat;
Centru ‒ diavolul deghizat intr-un pastor;
Dreapta ‒ moasele Salomeea si Zelemi spaland Pruncul.
Icoana Nasterii Domnului ne arata ca toata creatia a luat parte la Nasterea lui Hristos: prin cerul cu steaua ce a calauzit magii, care aduc darurile lor de aur, smirna si tamaie; ingerii si pastorii saraci si smeriti, care aduc slava lui Dumnezeu; pamantul care ofera pestera in care sa Se nasca Mesia.
In primul registru (registrul superior) este zugravita bolta cereasca din care rasare o singura raza, descoperindu-ne ca Dumnezeu este Unul. Privind mai jos, observam ca raza de lumina se desparte in trei, simbol al participarii intregii Treimi (Tatal, Fiul si Duhul Sfant) la mantuirea omului. Steaua este trimisa de Dumnezeu sa le vesteasca magilor Nasterea Imparatului Ceresc si sa-i calauzeasca spre smeritul „palat”.
Ingerii din partea stanga sunt reprezentati in lucrarea lor de doxologie, fiind indreptati spre raza de lumina si laudandu-L pe Dumnezeu, zicand: „Slava intru cei de sus, lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire” (Luca 2, 14). Putem afirma, fara sa gresim, ca acesta cantare, impreuna cu cea a pastorilor (din registrul al doilea al icoanei) alcatuiesc primul colind al istoriei.
Ingerul din partea dreapta este reprezentat in cea de-a doua lucrare, de vestire, fiind aplecat spre pastori si vestindu-le acestora Nasterea Imparatului lui Israel.
Muntele cu stancile lui aspre simbolizeaza lumea de dupa caderea in pacat a protoparintilor si a tuturor urmasilor lor. Muntele este alcatuit din stanci ascutite, care sunt zugravite sub forma unor trepte ce par a se uni cu cerul, indicand atat miscarea de pogorare a lui Dumnezeu la om, cat si urcarea omului la Dumnezeu, ambele posibile odata cu intruparea Fiului lui Dumnezeu.
In cel de-al doilea registru (centrul icoanei), este zugravita Maica Domnului, intinsa pe o hlamida de culoare purpurie ‒ culoarea imperiala bizantina ‒ ce simbolizeaza faptul ca este Imparateasa Cerurilor. Sfantului Andrei Criteanul spune in Canonul cel Mare: „Ca din porfira S-a tesut Trupul lui Emanuel inlauntru in pantecele tau, Preacurata, ceea ce esti porfira intelegatoare”.
Maica Domnului este reprezentata mai mare decat celelalte persoane (supradimensionata), pe jumatate ridicata si tinand mana dreapta in jurul gatului, ca si cum ar incerca sa inabuse un suspin. Expresia de pe chipul Ei ne arata ca anticipeaza suferintele pe care le va indura ca Maica a Celui ce avea sa patimeasca moarte pe Cruce pentru mantuirea lumii.
Vesmantul Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu este rosu la exterior, iar interiorul hainei este pictat cu albastru. Culoarea rosie simbolizeaza slava si domnia, iar cea albastra cerurile, ceea ce inseamna ca ea este invesmantata in slava nemuritoare in ceruri, Fecioara oarecand patimitoare si roaba a Domnului pe pamant. Peste vesmantul exterior, Nascatoarea de Dumnezeu are reprezentate trei stele, asezate pe umeri si pe cap, ce simbolizeaza pururea fecioria Maicii Domnului (dinaintea, din timpul si de dupa Nasterea lui Hristos). Mama nu isi priveste Pruncul, ci mai degraba se uita spre Iosif, vazandu-i uluirea pentru aceasta nastere minunata.
Pruncul Hristos este asezat in iesle, care are aspectul unui mormant. Scutecele in care este infasat (cu bratele incrucisate pe piept in chipul Crucii) au forma unor fasii albe inguste, asemenea giulgiului de inmormantare. Albul simbolizeaza faptul ca Pruncul, Dumnezeu fiind, este fara de pacat.
Ieslea se afla in pestera intunecoasa, care prefigureaza mormantul Domnului, dar si moartea si pogorarea lui Hristos la iad. Pestera si ieslea sunt dovezi ale profundei smerenii a Mantuitorului Hristos.
De asemenea, in pestera, langa iesle se afla un bou si un asin, detalii nementionate in Evanghelie, dar apar in fiecare icoana a Nasterii; scena e inclusa pentru a arata indeplinirea cuvintelor profetului Isaia, „Boul isi cunoaste Stapanul si asinul ieslea Domnului sau, dar Israel nu Ma cunoaste; poporul Meu nu Ma pricepe” (Isaia 1, 3). In unele icoane rusesti apare un cal in locul obisnuitului magar, necunoscut in Rusia.
In unele icoane, magii sunt reprezentati pe cai, urmarind steaua, iar in altele aducand Pruncului daruri: aur ‒ ca pentru un Imparat (a carui Imparatie nu va avea sfarsit), smirna ‒ ca pentru Unul Care trece prin moarte si aduce Inviere; tamaie ‒ ca pentru Marele Arhiereu. Smirna si tamaia, impreuna cu alte mirodenii, erau folosite in ritualul de inmormantare. Hristos, Arhiereul Vesnic, Se aduce pe Sine Insusi Jertfa, biruind pacatul si, odata cu pacatul, si moartea ‒ care este consecinta pacatului. Sfantul Evanghelist Matei este singurul care mentioneaza prezenta magilor, dar nu ne consemneaza numele sau numarul lor. Numarul traditional de 3 (trei) este pus in legatura cu cele trei daruri care sunt oferite. In icoana, ei sunt reprezentati ca barbati cu varste diferite: unul tanar, altul matur si celalalt batran. Aceasta semnifica faptul ca Revelatia este data tuturor oamenilor, indiferent de varsta lor fizica, dar pe masura nivelului duhovnicesc si a puterii de intelegere a tainelor dumnezeiesti. Ei au strabatut o cale lunga spre cunoasterea Dumnezeului Celui Adevarat.
Pastorii sunt zugraviti ascultand mesajul ingerului, iar unul dintre ei canta din fluier de bucurie. Pastorii sunt primii care primesc vestea Intruparii lui Dumnezeu, fiind si primii care I se inchina si cred in El.
In registrul inferior ne sunt zugravite doua scene: scena spalarii Pruncului de catre moase si scena petrecuta intre Iosif si ispititorul diavol.
Batranul Iosif este reprezentat in coltul din stanga-jos, asezat si foarte ingandurat. Aceasta tulburare pricinuita de Nasterea lui Iisus ne este zugravita in Condacul al IV-lea din Acatistul Bunei Vestiri: „Vifor de ganduri necuviincioase avand intru sine, inteleptul Iosif s-a tulburat [...], dar cunoscand ca zamislirea ta este de la Duhul Sfant a zis: Aliluia”.
Diavolul (sub infatisarea unui pastor), vazandu-i credinta indoielnica, vine si-l ispiteste, zicandu-i ca o fecioara nu poate naste, acesta fiind un lucru contrar legilor firii: „Asa cum acest toiag (reprezentat indoit sau rupt, simbol al sceptrului zdrobit al fostei sale puteri) nu va mai putea sa dea vlastare, tot asa un batran ca tine nu mai poate zamisli prunc si o fecioara nu poate sa nasca” (si deodata toiagul a inflorit). Aceasta scena ne este prezentata in Evanghelia apocrifa a lui Iacov. Iosif este reprezentat cu aureola, deoarece este socotit in rand cu dreptii lui Dumnezeu.
Scena spalarii lui Iisus, prezentata in coltul din dreapta-jos al icoanei, ne este relatata in Evangheliile apocrife ale lui Iacov si Matei, unde se vorbeste despre doua femei – Salomeea si Zelemi – chemate de Iosif pentru a o asista la nastere pe Fecioara Maria. Moasele nu au fost mentionate in Evangheliile canonice, deoarece prezenta lor este de prisos: Maica Domnului a nascut suprafiresc, fara dureri, iar Pruncul era cu totul curat si nu avea nevoie de spalare. Iisus Hristos S-a supus obiceiurilor si deprinderilor omenesti, S-a supus taierii imprejur si Botezului, desi El nu avea nevoie de toate acestea.
Doamne, eu sunt lutul, pune'ma pe roata vietii si fa din mine vasul in care sa versi lacrimile iubirii Tale! Framanta'ma, Doamne, si arde'ma in cuptorul iubirii Tale si umple'ma de har!
Boteaza'ma, Doamne, in focul iubirii Tale si revarsa peste mine limbile de foc ale Duhului Sfant, sa Te slavesc pe Tine, aici si in vesnicie!
(Mitropolitul Ioan al Banatului)
Analizand conceptul de „viata” in marile religii ale lumii, putem trage o concluzie aproape unanima, ca viata este un dar al Creatorului.
Suntem obisnuiti ca, atunci cand primim un dar, sa asteptam sa-l vedem, sa-l tinem in mainile noastre, sa-l punem la loc de cinste in casele noastre si sa se bucure de el toata familia.
Recunoastem cu totii ca am primit fiecare acest dar al vietii. Insa unde este el asezat in noi, caci acest dar este personal, chiar daca vorbim si de o viata comunitara?!
Omul, in cautarea adevarului si in cercetarea lumii inconjuratoare, a descoperit mai intai astrele cerului si apoi a inceput a se descoperi pe sine. Si astazi, omului ii este mai usor sa descopere alte corpuri ceresti in galaxia noastra decat sa se descopere pe sine, omul fiind o mare biblioteca cosmica.
Pentru omul care crede in Dumnezeu, cercetarea sa trebuie sa fie condusa dupa doi vectori principali:
1. Vectorul cercetarii rationale – pentru ca lumea a fost creata dupa ratiunile divine
2. Vectorul cercetarii spirituale.
Suntem convinsi ca omului i-a fost mai usor sa descopere lumea decat sa se descopere pe sine.
Cred ca primul organ intern pe care omul si l-a descoperit a fost inima, si mult mai tarziu creierul.
Inima bate in pieptul omului, iar creierul „bate” intr-o lume a cunoasterii.
In limba ebraica conceptul de „viata” este exprimat prin cuvantul „hayyim”, iar in limba greaca – „zoe”.
Notiunea de „viata” nu implica doar o stare fizica statica, ci mai cu seama capacitatea de a actiona, de a se misca, fapt ce il deosebeste fundamental pe om de orice alte creaturi sau elemente din univers.
In Cartea Genezei se spune:
Atunci, luand Domnul Dumnezeu tarana din pamant, a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie (Gen. 2, 7)
Durata vietii pamantesti a omului este marginita. In Cartea Psalmilor scrie:
Anii nostri s-au socotit ca panza unui paianjen; zilele anilor nostri sunt saptezeci de ani; iar de vor fi in putere, optzeci de ani, si ce este mai mult decat acestia osteneala si durere (Ps. 89, 10-11)
Daca viata omului s-ar sfarsi dupa petrecerea lui pe pamant, am putea spune ca viata omului nu este altceva decat o capodopera tragica. Iata insa ce ne spune Profetul Daniil in cartea sa:
Si multi dintre cei care dorm in tarana pamantului se vor scula, unii la viata vesnica, iar altii spre ocara si rusine vesnica (Daniil 12, 2)
Viata – ca dar al lui Dumnezeu – este vesnica si de aceea nimanui nu-i este ingaduit a se atinge de darul vietii niciunui om.
Chiar daca noi, crestinii, folosim azi conceptul de „moarte” – preluat din filosofia si gandirea antica – pentru noi, acest concept nu reprezinta sfarsitul sau stingerea darului vietii, ci doar aici, pe pamant, pacatul desparte in doua tarana de suflet pentru o vreme – „vremea adormirii noastre”, dupa cum spune Profetul Daniil.
Omul nu este rodul unei fictiuni care sfarseste in cenusa, caci lacrima iubirii lui Dumnezeu nu poate fi arsa; omul isi continua existenta in vesnicia iubirii Creatorului sau.
Cenusa poate fi sfarsitul unei fictiuni, dar al omului in niciun caz, caci el este rodul iubirii si al ratiunii divine, iar iubirea nu poate fi niciodata arsa.
Ecuatia iubire egal cenusa nu este compatibila in univers cu iubirea lui Dumnezeu.
Doamne, eu sunt lutul, pune-ma pe roata vietii si fa din mine vasul in care sa versi lacrimile iubirii Tale!
Care este totusi esenta acestui dar al vietii?
Esenta acestui dar este iubirea lui Dumnezeu, pentru ca tot ce daruieste Dumnezeu este din iubirea Sa desavarsita si nemarginita.
Iata, deci, care este suportul vietii: iubirea lui Dumnezeu.
Timpul si viata omului curg inapoi spre Creator.
Dumnezeul nostru este Dumnezeul celor vii, adica Domnul cel plin de iubire.
Viata omului este unica si irepetabila si are un sens pozitiv.
Omul, prin viata lui morala, este „impreuna-lucrator cu Dumnezeu” si contribuie la extinderea iubirii lui Dumnezeu in univers; omul devine astfel un saditor al iubirii nemarginite a lui Dumnezeu, caci intru aceasta a fost creat omul – partener de dialog al iubirii lui Dumnezeu.
Omul este bucuria lui Dumnezeu.
Asemanarea intre om si Dumnezeu consta si in aceea ca omul trebuie sa fie un semanator al iubirii lui Dumnezeu, caci Dumnezeu este izvorul nesecat al iubirii.
Zilele omului pe pamant trec, dar viata lui nu trece, caci, o data primind omul darul vietii, el deja paseste in vesnicie alaturi de Creatorul sau.
Zilele omului nu se topesc, ci intra in vesnicie.
Pentru ce traieste omul?! Aceasta este una din marile intrebari la care suntem chemati sa raspundem.
Traim pentru o viata limitata ca timp, aici, pe pamant, sau trecem si pastram acest dar al vietii in vesnicie?
Viata nu are doar omul, ci intreaga creatie a lui Dumnezeu.
Prin viata noastra, Dumnezeu umple universul de iubire. Dumnezeu nu doreste ca minunata Sa creatie sa fie un desert, ci un univers al vietii in care sa rodeasca iubirea Sa. Viata este un dar universal.
Dumnezeu n-a creat o entitate care sa-I distruga creatia Sa, moartea fiind un accident al vietii omului, din care – prin Hristos – omul s-a ridicat, continuandu-si drumul spre Creatorul sau.
Dumnezeu nu doreste sa ne exileze dincolo de univers, ci doreste sa ne exileze in iubirea Sa.
Sensul vietii este de sus catre in sus, adica de la Dumnezeu spre Dumnezeu, la deplina comuniune cu Creatorul nostru.
Viata este marele fluviu cu care Dumnezeu umple inimile unei lumi intregi.
In lumea antica omul era socotit ca o mare minune. Intr-adevar, mare este taina vietii omului. Ea ne-a fost descoperita, in parte, dupa Intruparea si Invierea lui Hristos.
Care era sensul vietii pana la Invierea lui Hristos?! Totul se sfarsea printr-o tragedie. Acum, dupa Inviere, viata noastra, aici, pe pamant, se sfarseste printr-o mare bucurie – a intoarcerii pe bratul cel iertator si pironit al lui Hristos, pe bratul iubirii si al mangaierii.
Daca lumea crestina si alte mari religii monoteiste au gasit sensul vietii si valoarea ei, mai sunt inca multi, si printre noi, care nu stiu sau nu vor sa pretuiasca acest dar al vietii dat noua de Creatorul nostru.
Unii ar dori sa traiasca intr-o viata fara viata. Darul vietii trebuie pazit de fiecare dintre noi; el este personal, dar si semenul nostru poarta in el acelasi dar al vietii, al iubirii lui Dumnezeu.
Darul vietii omului este dat la fel fiecaruia dintre noi; de aceea nu trebuie sa ravnim la darul semenului nostru si nu avem dreptul de a lua acest dar semenului nostru.
Cu toate ca oamenii se deosebesc unii de altii dupa limba pe care o vorbesc si dupa alte insusiri, ei sunt totusi frati prin originea lor; toti sunt ziditi dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu.
Omului ii este dat sa stapaneasca vietatile marilor, ale cerului si tot pamantul, dar nicidecum nu-i este dat sa inrobeasca si sa asupreasca pe semenii sai de alta limba ori de alta cultura si alta traditie decat ale lui.
Istoria civilizatiei umane este plina de razboaie, de ucideri si sunt prea putine consemnari despre o viata plina de iubire si de intrajutorare.
Folosim, in limbajul nostru cotidian, expresia „a inceput razboiul intre doua state, intre doua popoare” si ii si gasim cauza acestuia, insa nu spunem ca, de fapt, a inceput un razboi impotriva vietii. Daca am constientiza aceste lucruri, poate ca n-ar mai fi atatea razboaie pe pamant.
Impotriva neintelegerilor dintre oameni si popoare nu se lupta cu sabia, ci cu lacrima si cu iubirea.
Din cauza atator rautati de pe pamant, azi Dumnezeu si omul plang: unul in Cer, celalalt pe pamant.
Dar, oare numai in marile conflagratii mondiale se duceau razboaie impotriva vietii?! Nu! Se pare ca astazi a inceput un nou si mai periculos razboi impotriva vietii, si anume razboiul din eprubeta, razboiul din laborator, unde se pun in pericol darul si sensul vietii umane.
Mai este apoi inca un razboi impotriva vietii omului, acesta fiind dus in planul constiintei umane, in planul ideilor. Nu trupul omului este tinta unor ganditori, ci constiinta umana. Acesta face parte din razboiul nevazut care ataca poate cel mai crunt viata omului, incercand sa-l intoarca din drumul sau spre Creator si spre semenii sai.
Nu in arenele romane au fost sfasiate cele mai multe vieti, ci in laboratoarele pseudoconstiintei umane.
Prin pilda vietii Sale, Hristos a aratat ca sensul cel mai adanc al vietii este impletirea jertfei cu iubirea. Jertfindu‑se si iubind, omul nu cade niciodata:
„ Dragostea nu cauta ale sale (…), dragostea nu cade niciodata” (1 Cor. 13, 5-8). Sfantul Apostolul Pavel le pune in fata crestinilor aceasta triada: iubire / slujire / jertfa.
Ne punem intrebarea: Mai avem noi azi in fata noastra aceasta triada?
Se pare ca aceste valori morale universal valabile sunt scoase incet-incet din viata sociala. Asistam la inlocuirea lor cu nonvalori: ura, uciderea si dezbinarea dintre frati si popoare.
Uitam insa ce ne porunceste Hristos:
„Toate cate voiti sa va faca oamenii si voi faceti lor!” ( Mt. 7, 12).
Sfantul Maxim Marturisitorul ne spune, in una din lucrarile sale, ca „scopul poruncilor evanghelice este de a elibera mintea de ura si de a calauzi la dragoste de Dumnezeu si de aproapele”.
Permiteti-mi sa inchei cu un fragment dintr-o rugaciune a Sfantului Clement:
„Doamne, da-ne intelegere si pace noua si la toti cei ce locuiesc pe pamant!”
Arhiepiscop Ioan Selejan
al Episcopiei Covasnei si Harghitei
Sursa:http://telegrafulroman.blogspot.com
Cine se teme de pacat acela iubeste pe Dumnezeu; cine are strapungerea inimii acela iubeste mai mult; cine are in suflet lumina si bucurie, acela iubeste inca si mai mult; dar cine are harul in suflet si in trup, acela are iubirea desavarsita. Un astfel de har a dat Duhul Sfant mucenicilor, si el ii ajuta sa indure cu barbatie toate suferintele.
"Cine se teme de pacat, acela iubeste pe DUMNEZEU"
Sfantul Cuvion Siluam Athonitul
Daca vrei sa cunosti pe Domnul, smereste'te pana la sfarsit, fii ascultator si infranat in toate, iubeste adevarul si negresit Domnul iti va da sa'L cunosti prin Duhul Sfant; si atunci vei sti din experienta ce este iubirea lui Dumnezeu si ce este iubirea de oameni. Si cu cat mai desavarsita e iubirea, cu atat mai desavarsita e si cunostinta. Iubirea este mica, este mijlocie si este si mare.
Dumnezeule cel vesnice si Imparate a toata faptura, Cela ce m'ai invrednicit a ajunge pana in acest ceas, iarta'mi pacatele ce am facut in aceasta zi: cu lucrul, cu cuvantul, si cu gandul, si curateste, Doamne, smeritul meu suflet, de toata intinaciunea trupului si a sufletului.
Si'mi da, Doamne, in aceasta noapte, a trece somnul in pace, ca sculandu'ma din ticalosul meu asternut, bine sa plac Preasfantului Tau nume, in toate zilele vietii mele, si'mi ajuta cu harul Tau sa calc pe vrajmasii cei ce se lupta cu mine, pe cei trupesti si pe cei fara de trup. Izbaveste'ma Doamne de gandurile cele desarte, care ma intineaza si de poftele cele rele, ca a Ta este imparatia, puterea si slava, a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, lumineaza mintile copiilor nostri cu harul Tau cel datator de viata. Tu, Care dai celor intelepti intelepciunea si celor priceputi priceperea, trimite peste ei Duhul Tau cel Sfant, datatorul intelepciunii, al cunostintei si al intelegerii.
Tu i'ai luminat pe alesii Tai in toata vremea. Tu i'ai insuflat pe cei trei mari dascali ai lumii si Ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu cuvantatorul si Ioan Gura de Aur, de s'au aratat vase alese ale sfinteniei, raspandind in lume dreapta credinta. Tu ai luminat'o pe Sfanta Mare Mucenita Ecaterina, si ea a rusinat multimea ritorilor pagani. Tu, Doamne, lumineaza'i si pe copiii nostri (...), ca sa invete cele bine placute Tie si sa se umple de cunostinta adevarului. Da'le lor stiinta, pricepere, rabdare si chibzuinta. Sa nu primeasca ei cunostinte pierzatoare de suflet, nici sa invete ce e urat lui Dumnezeu. Fa'i ascultatori fata de dascalii care ii invata cele bune si sarguinciosi in indeplinirea celor ce li s'au randuit.
Iar la vremea potrivita, DOAMNE, ajuta'i sa gaseasca locul in care sa foloseasca cele pe care le'au invatat si sa munceasca spre binele DOMNULUI si spre folosul aproapelui.
Tu ii osandesti pe cei care isi ingroapa talantii si ii binecuvantezi pe cei care ii inmultesc cu pricepere. Randuieste'le Tu, Doamne, Cel ce randuiesti toate spre mantuire, unde sa munceasca, ce sa munceasca si cum sa munceasca.
Da'le lor, Doamne, spor in toata lucrarea cea buna si'i intareste in credinta ca sa Te marturiseasca printr'o vietuire curata pana in ultima clipa a vietii lor.
