Doamne, fa din mine vasul in care sa versi lacrimile iubirii Tale!
†
Doamne, eu sunt lutul, pune'ma pe roata vietii si fa din mine vasul in care sa versi lacrimile iubirii Tale! Framanta'ma, Doamne, si arde'ma in cuptorul iubirii Tale si umple'ma de har!
Boteaza'ma, Doamne, in focul iubirii Tale si revarsa peste mine limbile de foc ale Duhului Sfant, sa Te slavesc pe Tine, aici si in vesnicie!
(Mitropolitul Ioan al Banatului)
Sensul si valoarea vietii - viata este un dar de la Dumnezeu
†
Analizand conceptul de „viata” in marile religii ale lumii, putem trage o concluzie aproape unanima, ca viata este un dar al Creatorului.
Suntem obisnuiti ca, atunci cand primim un dar, sa asteptam sa-l vedem, sa-l tinem in mainile noastre, sa-l punem la loc de cinste in casele noastre si sa se bucure de el toata familia.
Recunoastem cu totii ca am primit fiecare acest dar al vietii. Insa unde este el asezat in noi, caci acest dar este personal, chiar daca vorbim si de o viata comunitara?!
Omul, in cautarea adevarului si in cercetarea lumii inconjuratoare, a descoperit mai intai astrele cerului si apoi a inceput a se descoperi pe sine. Si astazi, omului ii este mai usor sa descopere alte corpuri ceresti in galaxia noastra decat sa se descopere pe sine, omul fiind o mare biblioteca cosmica.
Pentru omul care crede in Dumnezeu, cercetarea sa trebuie sa fie condusa dupa doi vectori principali:
1. Vectorul cercetarii rationale – pentru ca lumea a fost creata dupa ratiunile divine
2. Vectorul cercetarii spirituale.
Suntem convinsi ca omului i-a fost mai usor sa descopere lumea decat sa se descopere pe sine.
Cred ca primul organ intern pe care omul si l-a descoperit a fost inima, si mult mai tarziu creierul.
Inima bate in pieptul omului, iar creierul „bate” intr-o lume a cunoasterii.
In limba ebraica conceptul de „viata” este exprimat prin cuvantul „hayyim”, iar in limba greaca – „zoe”.
Notiunea de „viata” nu implica doar o stare fizica statica, ci mai cu seama capacitatea de a actiona, de a se misca, fapt ce il deosebeste fundamental pe om de orice alte creaturi sau elemente din univers.
Viata este conceputa ca un dar al lui Dumnezeu, al lui Dumnezeu cel Viu, Care insufla viata in om.
In Cartea Genezei se spune:
Atunci, luand Domnul Dumnezeu tarana din pamant, a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie (Gen. 2, 7)
Durata vietii pamantesti a omului este marginita. In Cartea Psalmilor scrie:
Anii nostri s-au socotit ca panza unui paianjen; zilele anilor nostri sunt saptezeci de ani; iar de vor fi in putere, optzeci de ani, si ce este mai mult decat acestia osteneala si durere (Ps. 89, 10-11)
Daca viata omului s-ar sfarsi dupa petrecerea lui pe pamant, am putea spune ca viata omului nu este altceva decat o capodopera tragica. Iata insa ce ne spune Profetul Daniil in cartea sa:
Si multi dintre cei care dorm in tarana pamantului se vor scula, unii la viata vesnica, iar altii spre ocara si rusine vesnica (Daniil 12, 2)
Oare darul lui Dumnezeu este stricacios, este pieritor?!
Viata – ca dar al lui Dumnezeu – este vesnica si de aceea nimanui nu-i este ingaduit a se atinge de darul vietii niciunui om.
Chiar daca noi, crestinii, folosim azi conceptul de „moarte” – preluat din filosofia si gandirea antica – pentru noi, acest concept nu reprezinta sfarsitul sau stingerea darului vietii, ci doar aici, pe pamant, pacatul desparte in doua tarana de suflet pentru o vreme – „vremea adormirii noastre”, dupa cum spune Profetul Daniil.
Omul nu este rodul unei fictiuni care sfarseste in cenusa, caci lacrima iubirii lui Dumnezeu nu poate fi arsa; omul isi continua existenta in vesnicia iubirii Creatorului sau.
Cenusa poate fi sfarsitul unei fictiuni, dar al omului in niciun caz, caci el este rodul iubirii si al ratiunii divine, iar iubirea nu poate fi niciodata arsa.
Ecuatia iubire egal cenusa nu este compatibila in univers cu iubirea lui Dumnezeu.
Doamne, eu sunt lutul, pune-ma pe roata vietii si fa din mine vasul in care sa versi lacrimile iubirii Tale!
Care este totusi esenta acestui dar al vietii?
Esenta acestui dar este iubirea lui Dumnezeu, pentru ca tot ce daruieste Dumnezeu este din iubirea Sa desavarsita si nemarginita.
Iata, deci, care este suportul vietii: iubirea lui Dumnezeu.
Timpul si viata omului curg inapoi spre Creator.
Dumnezeul nostru este Dumnezeul celor vii, adica Domnul cel plin de iubire.
Viata omului este unica si irepetabila si are un sens pozitiv.
Omul, prin viata lui morala, este „impreuna-lucrator cu Dumnezeu” si contribuie la extinderea iubirii lui Dumnezeu in univers; omul devine astfel un saditor al iubirii nemarginite a lui Dumnezeu, caci intru aceasta a fost creat omul – partener de dialog al iubirii lui Dumnezeu.
Omul este bucuria lui Dumnezeu.
Asemanarea intre om si Dumnezeu consta si in aceea ca omul trebuie sa fie un semanator al iubirii lui Dumnezeu, caci Dumnezeu este izvorul nesecat al iubirii.
Zilele omului pe pamant trec, dar viata lui nu trece, caci, o data primind omul darul vietii, el deja paseste in vesnicie alaturi de Creatorul sau.
Zilele omului nu se topesc, ci intra in vesnicie.
Pentru ce traieste omul?! Aceasta este una din marile intrebari la care suntem chemati sa raspundem.
Traim pentru o viata limitata ca timp, aici, pe pamant, sau trecem si pastram acest dar al vietii in vesnicie?
Viata nu are doar omul, ci intreaga creatie a lui Dumnezeu.
Prin viata noastra, Dumnezeu umple universul de iubire. Dumnezeu nu doreste ca minunata Sa creatie sa fie un desert, ci un univers al vietii in care sa rodeasca iubirea Sa. Viata este un dar universal.
Dumnezeu n-a creat o entitate care sa-I distruga creatia Sa, moartea fiind un accident al vietii omului, din care – prin Hristos – omul s-a ridicat, continuandu-si drumul spre Creatorul sau.
Dumnezeu nu doreste sa ne exileze dincolo de univers, ci doreste sa ne exileze in iubirea Sa.
Sensul vietii este de sus catre in sus, adica de la Dumnezeu spre Dumnezeu, la deplina comuniune cu Creatorul nostru.
Viata este marele fluviu cu care Dumnezeu umple inimile unei lumi intregi.
In lumea antica omul era socotit ca o mare minune. Intr-adevar, mare este taina vietii omului. Ea ne-a fost descoperita, in parte, dupa Intruparea si Invierea lui Hristos.
Care era sensul vietii pana la Invierea lui Hristos?! Totul se sfarsea printr-o tragedie. Acum, dupa Inviere, viata noastra, aici, pe pamant, se sfarseste printr-o mare bucurie – a intoarcerii pe bratul cel iertator si pironit al lui Hristos, pe bratul iubirii si al mangaierii.
Daca lumea crestina si alte mari religii monoteiste au gasit sensul vietii si valoarea ei, mai sunt inca multi, si printre noi, care nu stiu sau nu vor sa pretuiasca acest dar al vietii dat noua de Creatorul nostru.
Unii ar dori sa traiasca intr-o viata fara viata. Darul vietii trebuie pazit de fiecare dintre noi; el este personal, dar si semenul nostru poarta in el acelasi dar al vietii, al iubirii lui Dumnezeu.
Darul vietii omului este dat la fel fiecaruia dintre noi; de aceea nu trebuie sa ravnim la darul semenului nostru si nu avem dreptul de a lua acest dar semenului nostru.
Cu toate ca oamenii se deosebesc unii de altii dupa limba pe care o vorbesc si dupa alte insusiri, ei sunt totusi frati prin originea lor; toti sunt ziditi dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu.
Omului ii este dat sa stapaneasca vietatile marilor, ale cerului si tot pamantul, dar nicidecum nu-i este dat sa inrobeasca si sa asupreasca pe semenii sai de alta limba ori de alta cultura si alta traditie decat ale lui.
Istoria civilizatiei umane este plina de razboaie, de ucideri si sunt prea putine consemnari despre o viata plina de iubire si de intrajutorare.
Folosim, in limbajul nostru cotidian, expresia „a inceput razboiul intre doua state, intre doua popoare” si ii si gasim cauza acestuia, insa nu spunem ca, de fapt, a inceput un razboi impotriva vietii. Daca am constientiza aceste lucruri, poate ca n-ar mai fi atatea razboaie pe pamant.
Impotriva neintelegerilor dintre oameni si popoare nu se lupta cu sabia, ci cu lacrima si cu iubirea.
Din cauza atator rautati de pe pamant, azi Dumnezeu si omul plang: unul in Cer, celalalt pe pamant.
Dar, oare numai in marile conflagratii mondiale se duceau razboaie impotriva vietii?! Nu! Se pare ca astazi a inceput un nou si mai periculos razboi impotriva vietii, si anume razboiul din eprubeta, razboiul din laborator, unde se pun in pericol darul si sensul vietii umane.
Mai este apoi inca un razboi impotriva vietii omului, acesta fiind dus in planul constiintei umane, in planul ideilor. Nu trupul omului este tinta unor ganditori, ci constiinta umana. Acesta face parte din razboiul nevazut care ataca poate cel mai crunt viata omului, incercand sa-l intoarca din drumul sau spre Creator si spre semenii sai.
Nu in arenele romane au fost sfasiate cele mai multe vieti, ci in laboratoarele pseudoconstiintei umane.
Prin pilda vietii Sale, Hristos a aratat ca sensul cel mai adanc al vietii este impletirea jertfei cu iubirea. Jertfindu‑se si iubind, omul nu cade niciodata:
„ Dragostea nu cauta ale sale (…), dragostea nu cade niciodata” (1 Cor. 13, 5-8). Sfantul Apostolul Pavel le pune in fata crestinilor aceasta triada: iubire / slujire / jertfa.
Ne punem intrebarea: Mai avem noi azi in fata noastra aceasta triada?
Se pare ca aceste valori morale universal valabile sunt scoase incet-incet din viata sociala. Asistam la inlocuirea lor cu nonvalori: ura, uciderea si dezbinarea dintre frati si popoare.
Uitam insa ce ne porunceste Hristos:
„Toate cate voiti sa va faca oamenii si voi faceti lor!” ( Mt. 7, 12).
Sfantul Maxim Marturisitorul ne spune, in una din lucrarile sale, ca „scopul poruncilor evanghelice este de a elibera mintea de ura si de a calauzi la dragoste de Dumnezeu si de aproapele”.
Permiteti-mi sa inchei cu un fragment dintr-o rugaciune a Sfantului Clement:
„Doamne, da-ne intelegere si pace noua si la toti cei ce locuiesc pe pamant!”
Arhiepiscop Ioan Selejan
al Episcopiei Covasnei si Harghitei
Sursa:http://telegrafulroman.blogspot.com
