De-a lungul istoriei, ROMANII au avut urmatoarele CAPITALE

   De-a lungul istoriei, pe teritoriul tarii noastre, romanii au avut urmatoarele capitale.

†

   Foste capitale a romaniei

   Romania are o istorie tulbure, plina de confruntari sangeroase pentru a-si pastra independenta si suveranitatea. In prezent, aceste doua atribute sunt garantate de constitutia tarii, dar de-a lungul timpului puterile mondiale nu au respectat independenta si suveranitatea teritoriului Carpato - Dunarean - Est European. Drept urmare, teritoriul Romaniei s-a schimbat de la o perioada la alta, ceea ce a determinat intr-o oarecare masura mutarea capitalelor.

    De remarcat faptul ca teritoriul Romaniei a fost profund divizat de-a lungul istoriei, iar capitalele Tarii Romanesti, Moldovei si Transilvaniei sunt prezentate mai jos. Asadar, pe teritoriul tarii noastre, de-a lungul istoriei, romanii au avut urmatoarele capitale:

• Alba Iulia (Transilvania)
• Apahida, Cluj (Transilvania)
• Baia, Suceava (Moldova)
• Balaciu, Ialomita (Dacia)
• Biharia, Bihor (voievodatul lui Menumorut)
• Campulung (Tara Romaneasca)
• Cenad, Timis (Banat)
• Cluj-Napoca (Transilvania)
• Craiova (Tara Romaneasca)
• Curtea de Arges (Tara Romaneasca)
• Dabaca, Cluj (Transilvania)
• Deva (Transilvania)
• Iasi (Moldova)
• Isaccea (capitala statului tatar Noghaid)
• Mofleni, Dolj (capitala tribului Pelendava)
• Moigrad-Porolissum, Salaj (Transilvania)
• Niculitel, Tulcea (Dobrogea)
• Ocnele Mari (Transilvania)
• Odobesti (Transilvania)
• Rasova, Constanta (capitala tribului traco-geto-dacic Dapyx)
• Sarmizegetusa, Hunedoara (Daciei)
• Sibiu (Transilvania)
• Siret (Moldova)
• Suceava (Moldova)
• Targoviste (Tara Romaneasca)
• Timisoara (Banat).

   Prima capitala a Romaniei este considerata cea a Tarii Romanesti care, potrivit datelor istorice, a fost stabilita la Campulung.
Din pacate, nu exista documente sigure care sa ateste cu exactitate cand a fost intemeiat orasul. Cert este faptul ca acesta a evoluat de la sat, la targ pentru ca, la inceputul secolului XIV, sa devina oras. Unii istorici spun ca orasul Campulung a fost infiintat de cavalerii teutoni in prima jumatate a secolului XIII, in timp ce altii, bazandu-se pe traditie si pe mitologie, sustin ideea ca acesta s-a infiintat spre sfarsitul secolului XIII. Incepand cu anul 1330, dupa victoria repurtata la Posada impotriva trupelor regelui Ungariei, Carol Robert, isi stabileste resedinta de scaun la Campulung Basarab I, primul domnitor al statului independent Tara Romaneasca.

  Campulung devine, astfel, timp de aproape patru decenii, centrul politic si administrativ al statului. 

 

   Capitala se muta la Curtea de Arges Inca din anul 1200, la Curtea de Arges exista o mica resedinta voievodala si o biserica, conform datelor istorice.

   Incepand cu 1365, voievodul Vladislav I a aici batut primele monede romanesti, ducatii de argint si banul. In consecinta, a luat fiinta prima monetarie a Tarii Romanesti. In 1369, domnitorul Vladislav I Vlaicu, cunoscut si sub numele de Vlaicu Voda, urmasul la tron al lui Nicolae Alexandru (fiul lui Basarab I), avea sa mute capitala la Curtea de Arges. Acest oras avea sa fie capitala Tarii Romanesti pana la inceputul secolului XV.

   De-a lungul timpului, in Curtea de Arges s-au nascut mari domnitori ai Tarii Romanesti precum Neagoe Basarab, Vlaicu Voda si Mircea cel Batran. Chiar si dupa mutarea centrului politico-administrativ la Curtea de Arges, Campulung a continuat sa aiba calitatea de resedinta domneasca temporara. Era perioada in care domnitorul  se deplasa in diferite localitati si isi stabilea resedinte temporare.

   Manastirea Curtea de Arges adaposteste ramasitele regale
Curtea de Arges si-a pierdut stralucirea dupa ce a incetat sa mai fie capitala Tarii Romanesti. Un timp mai tarziu, orasul si-a recapatat prestigiul cand Carol I a desemnat Catedrala Manastirii Curteia de Arges ca cimitir regal.

   Conform istoricilor, orasul medieval Bucuresti a fost fondat undeva prin secolele XIV-XV. Prima atestare documentara a orasului dateaza din 20 septembrie 1459, actul fiind emis de domnitorul Vlad Tepes. Documentul, prin care se intarea o mosie unor boieri, a fost descoperit in jurul anului 1900. In acele vremuri, Bucurestiul era cunoscut si sub denumirea de Cetatea Dambovitei. Pozitia sa era una strategica, fiind situat pe drumul ce lega Targsor de Giurgiu, in ultima asezare aflandu-se o garnizoana otomana.

   Putin mai tarziu, la 14 octombrie 1465, Radu cel Frumos, nimeni altul decat fratele si urmasul lui Vlad Tepes, desemneaza Bucurestiul drept Capitala Tarii Romanesti. Astfel, avea o capitala in zona de campie si aproape de Dunare mai usor de controlat in comparatie cu Targoviste. Era normal ca un domnitor precum Radu, pus pe scaunul domnesc de catre turci, sa stea cat mai apoi de ocrotitorii sai. Radu cel Frumos nu a fost considerat niciodata „parintele” acestui oras, insa este primul care l-a folosit ca resedinta domneasca. De-a lungul timpului, mai multi domnitori au considerat Targovistea ca fiind capitala tarii, nu Bucurestiul, din motive politice avand in vedere contextul luptei antiotomane. Unul dintre acestia a fost Constantin Brancoveanu caruia boierii ii reprosau acest lucru.

   De aceea, o perioada, capitala a functionat cand la Bucuresti, cand la Targoviste, dupa vointa domnului in scaun. Bucurestiul avea, insa, sa devina capitala Tarii Romanesti in anul 1659 sub domnia lui Gheorghe Ghica, din ordinul Inaltei Porti.

   Principalul motiv il reprezenta faptul ca era mai usor de supravegheat de catre garnizoana otomana aflata la Giurgiu. Totodata, trupele otomane puteau ajunge mai usor la Bucuresti decat la Targoviste pentru a-l mazili pe domnul Tarii Romanesti, Constantin Brancoveanu, ceea ce avea sa se si intample, in 1714. Bucurestiul, capitala Principatelor Unite Din acel moment, capitala s-a dezvoltat mai ales din punct de vedere economic. Aici era cel mai mare targ din tara al acelor vremuri, unde isi dadeau intalnire negustorii romani cu cei greci. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care a devenit resedinta domneasca. Au existat, insa, si cauze strategice pentru care Bucurestiul s-a ridicat si a devenit resedinta domneasca. Bucuresti era inconjurat de codrii, dar si de dealuri inalte, in timp ce mlastinile Dambovitei faceau ca orasul sa nu fie foarte expus dusmanilor cotropitori. Cu timpul, Bucurestiul s-a extins, iar boierii au inceput sa-si ridice case si mosiile acestora s-au marit. De asemenea, au fost ridicate biserici si hanuri, pe langa noi alte edificii. Orasul s-a dezvoltat si a ajuns la ceea ce avea sa devina mai intai capitala Principatelor Unite, in urma Micii Unirii infaptuita de Alexandru Ioan Cuza in 1859, iar mai apoi a Romaniei moderne. Acest prim stat unit romanesc avea sa fie recunoscut, dupa cucerirea Independentei de Stat de la 1877-1878 ca Vechiul Regat. Bucurestiul si-a pastrat, mai apoi, si rolul de Capitala a Romaniei Mari, dupa Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. De altfel, dupa 1859, Bucurestiul si-a pierdut o singura data rolul de capitala. S-a intamplat in anul 1917, in timpul ocupatiei germane. Atunci, inaintea ocuparii Bucurestiului de catre trupele germane, Guvernul Romaniei s-a retras in Moldova, la Iasi, oras care a devenit Capitala.

sursa: libertatea.ro si shtiu.ro

   Cel ce urmareste placerea, greseste in judecata, socotind ceea ce nu e bine, ca e bine.

†

 

   Mai intai trebuie sa definim ce inseamna "desfranarea", iar acest lucru il aflam foarte usor apeland la dictionar / dex :

Corupt, depravat, destrabalat, dezmatat, imoral, stricat, curvar, invechit, preacurvar, preacurvitor.  

Desfranarea (in latina luxuria) este actul de se deda destrabalarii, depravarii, a duce o viata necumpatata, de placeri usoare.

Desfranarea

   Desfranarea consta intr-o intrebuintare nelegiuita si patologica a sexului. Multi dintre Parinti considera ca inainte de cadere omul traia in feciorie, iar relatia sexuala este una din urmarile caderii. Spunem ca fecioria este de la inceput si ca dintru inceput a fost sadita in firea oamenilor. Omul a fost plasmuit din pamant virgin. Din Adam numai a fost facuta Eva. In paradis domnea fecioria. Dumnezeiasca Scriptura spune ca atat Adam cat si Eva erau goi si nu se rusinau. Cand insa au calcat porunca, au cunoscut ca erau goi si rusinandu-se, si-au cusut lor invelitori. Si dupa calcarea poruncii, cand au auzit: "Pamant esti si in pamant te vei intoarce", cand prin calcarea poruncii a intrat moartea in lume, atunci a cunoscut Adam pe Eva, femeia lui si a zamislit si a nascut. Aceeasi parere o impartasesc si sfintii Ioan Gura de Aur si Maxim Marturisitorul.

   Chiar daca relatia sexuala nu-i urmarea caderii, protoparintilor, fecioria ramane norma perfectiunii. In acelasi timp, insa, pentru ca permite dainuirea umanitatii, unirea dintre barbat si femeie este binecuvantata de Dumnezeu (Facere 9, 7), iar relatia sexuala in cadrul casatoriei nu-i deloc condamnabila si Parintii, urmand Mantuitorului, care a binecuvantat prin prezenta Sa nunta din Cana Galileii, precum si invataturii data de catre Sfantul Pavel (1 Cor. 7, 28; Evrei 13, 4), ii recunosc totala legitimitate si considera ca aceasta este chemata la aceeasi sfintenie ca si alte functiuni ale naturii umane.

   In cadrul casatoriei desfraul nu consta in folosirea sexului, ci intr-o practicare a lui abuziva sau perversa. Notiunea de abuz intalnita adesea in invatatura Parintilor, n-are un inteles cantitativ ci calitativ: intr-o practicare nefireasca si fara finalitate. Bineinteles ca desfranare este relatia cu o persoana straina, a unuia dintre soti, sau a tinerilor inaintea casatoriei.

   Abuz este atunci cand omul uzeaza de sexul sau avand in vedere numai placerea, atunci cand isi face din placere un scop in acest domeniu. O asemenea intelegere a legaturii sexuale este patima, din mai multe puncte de vedere. Intai de toate pentru ca este negata una dintre finalitatile principale ale relatiei sexuale: procreerea.

In acest sens Sfantul Maxim scrie: 

 Pacatosenia este o judecata gresita cu privire la intelesurile lucrurilor, careia ii urmeaza reaua intrebuintare a lucrurilor. De pilda cand este vorba de femeie, judecata dreapta cu privire la impreunare trebuie sa vada scopul ei in nasterea de prunci. Deci cel ce urmareste placerea, greseste in judecata, socotind ceea ce nu e bine, ca bine. Asadar unul ca acesta face rea intrebuintare de femeie, impreunandu-se cu ea. Tot asa este cu celelalte lucruri si intelesuri.

   Totusi aceasta finalitate logica a relatiei sexuale, procreerea, nu-i singura ratiune a comuniunii trupesti dintre soti, ci este si un mod de unire a barbatului cu femeia, este un mod de manifestare a dragostei reciproce, dragoste ce se rasfrange si pe plan trupesc. Dragostea conjugala, din perspectiva crestina, este conceputa ca o unire integrala a celor doua persoane, unire pecetluita de harul Duhului Sfant, conferit la cununie.

   In acest sens relatia sexuala este subordonata, ca si toate celelalte moduri de unitate dintre miri, dimensiunii spirituale a dragostei lor. Unirea sexuala trebuie, in mod ontologic, sa fie precedata de unirea duhovniceasca care-i confera un sens si o valoare. Atunci cand legatura trupeasca este traita independent de contextul sau spiritual, cautand doar placerea, il mutileaza pe om si perverteste raportul normal cu Dumnezeu si cu semenii.

   Dorinta exclusiva de placere, care caracterizeaza desfranarea, mobilizeaza simtirea sufletului in aceasta directie si o deturneaza de la Dumnezeu, care ar trebui sa fie tinta sa esentiala. Intunecandu-i-se sufletul de placerea pe care i-o procura patima, omul este lipsit de bucuria duhovniceasca, cu mult superioara, ce i-o poate oferi comuniunea cu Dumnezeu.

   Desfranarea, ca si alte patimi, duce la o rasturnare de valori: Dumnezeu trece pe al doilea plan, sau chiar e uitat si negat, iar pe primul plan trece placerea trupeasca. Ca si orice alta patima, ea distruge virtutea, nascand in suflet tot felul de atitudini pacatoase si alunga frica de Dumnezeu.

  Desfranatul are oroare de rugaciune, este iubitor de sine, insensibil, legat de lumea aceasta si lipsit de nadejde. Rezumand, vom spune ca desfranarea este pricinuita si favorizata indeosebi, de alte trei patimi: mandria si slava desarta; judecarea semenilor; imbuibarea cu mancare si bautura precum si somnul.

Biserica crestina a stabilit sapte pacate capitale: mandria , desfranarea, lacomia , iubirea de arginti, invidia (pizma), mania, lenea.

Sfantul Ioan Gura de Aur scria ca:

In toate necazurile sa cerem ajutorul lui Dumnezeu. Si daca nu avem copii, sa cerem, iar daca avem sa-i crestem cu multa grija si sa-i tinem departe pe tineri de orice viciu, dar mai ales de desfranare. E un razboi greu acesta si nimic nu-i ispiteste mai rau pe tineri decat desfranarea.

   Cititi despre viata Sfantului Voievod Stefan cel Mare.

†

  

  Unul dintre acei oameni fericiti a fost marele Voievod al Moldovei Stefan cel Mare (1457-1504), caruia i se spunea si „Cinstit”, bun, mare si sfant. 

„Bun”, in recunoasterea caritatii sale si a iertarii celor nedreptatiti; 

„Mare”, datorita priceperii sale de a guverna tara cu dreptate, pentru ca Dumnezeu a pedepsit prin el lacomia si tradatorii; 

„Sfant” pentru bataliile purtate, si numarul mare de biserici si manastiri pe care le-a zidit si a asigurat ceea ce era necesar pentru slava lui Dumnezeu si mantuirea credinciosilor.

 Fericiti carora s-au iertat faradelegile si carora s-au acoperit pacatele. Fericit barbatul, caruia nu-i va socoti Domnul pacatul, nici nu este in gura lui viclesug. (Ps. 31, 1-2)

   Marele Voievod Stefan al Moldovei a fost fiul binecredinciosilor crestini Voievodul Bogdan al II-lea si Doamna Maria-Marina Oltea. Inca din copilarie a aratat o dragoste deosebita fata de tara si credinta stramoseasca. Urcarea sa pe tronul Moldovei a urmat dupa vremuri tulburi de lupta pentru domnie.

  Pe Campia Dreptatii este intampinat de multimea poporului, in frunte cu Mitropolitul Teoctist, in ziua de 12 aprilie, anul 1457. Intreband poporul adunat daca este cu voia tuturor sa le fie domn, i s-a raspuns intr-un glas: 

 Intru multi ani de la Dumnezeu sa domnesti.

  Si a domnit, precum stim, 47 de ani, 2 luni si 3 saptamani, luptand pentru apararea hotarelor tarii si a credintei stramosesti, a intregii crestinatati, zidind cetati militare, dar si cetati ale sufletului, adica multe biserici si manastiri. In toate cate le facea arata dragoste, dreptate si marinimie, neuitand nici o clipa pe vitejii osteni, pe cei saraci si suferinzi, rasplatind si ajutand pe toti cu netarmurita dragoste parinteasca.

 Desi a fost incercat de numeroase suferinte: rana de la picior capatata in lupta de la Chilia, moartea a patru copii si a doua sotii, tradarea unor sfetnici si multe razboaie, nu si-a pierdut niciodata nadejdea in Dumnezeu, ci si-a purtat crucea vietii sale cu rabdare crestineasca, luptand cu darzenie si ne'ntrecuta iscusinta impotriva dusmanilor tarii si ai credintei.

  De aceea, istoria marturiseste ca evlaviosul Stefan Voda a trait nu pentru sine, ci pentru tara si credinta intregului popor. El aducea multumiri si lauda lui Dumnezeu, nu numai atunci cand biruia, ci si atunci cand era biruit, fiind pentru noi un mare dascal al pocaintei.

  Fericitul Voievod a luptat pentru apararea intregii crestinatati, chemand la lupta sfanta pe carmuitorii crestini ai Europei prin scrisoarea sa din ianuarie 1475, din care, pentru frumusetea si valoarea ei duhovniceasca, redam acest text:

   Prealuminatilor, preaputernicilor si alesilor domni a toata crestinatatea, carora aceasta scrisoare a noastra va fi aratata sau de care ea va fi auzita. Noi Stefan Voievod din mila lui Dumnezeu, Domn al Tarii Moldovei, ma inchin cu prietenie voua tuturor carora va scriu si va doresc tot binele si va spun domniilor voastre ca necredinciosul imparat al turcilor a fost de multa vreme si este inca pierzatorul intregii crestinatati si in fiecare zi se gandeste cum ar putea sa supuie si sa nimiceasca toata crestinatatea. De aceea facem cunoscut domniilor voastre ca pe la Boboteaza trecuta, mai sus numitul turc a trimis in tara noastra si impotriva noastra o mare ostire in numar de 120.000 de oameni, al carui capitan de frunte era Soliman Pasa. Auzind si vazand noi acestea, am luat sabia in mana si cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers impotriva dusmanilor crestinatatii si i-am biruit, pentru care laudat sa fie Domnul Dumnezeul nostru. Auzind despre acestea, paganul imparat al turcilor isi puse in gand sa-si razbune si sa vie, in luna mai, cu capul sau si cu toata ostirea sa impotriva noastra si sa supuie tara noastra care e o parte crestineasca si pe care Dumnezeu a ferit-o pana acum. Daca aceasta poarta, care e tara noastra, va fi pierduta, atunci crestinatatea va fi in mare primejdie. De aceea ne rugam de domniile voastre sa ne trimiteti pe capitanii vostri impotriva dusmanilor crestinatatii pana mai este vreme, fiindca turcul are acum multi potrivnici si din toate partile are de lucru cu oamenii ce-i stau impotriva cu sabia in mana. Iar noi, din partea noastra, fagaduim pe credinta noastra crestineasca si cu juramantul domniei noastre ca vom sta in picioare si ne vom lupta pana la moarte pentru legea crestineasca, noi cu capul nostru. Asa trebuie sa faceti si voi, pe mare si pe uscat, dupa ce cu ajutorul lui Dumnezeu Cel Atotputernic noi i-am taiat mana dreapta. Deci fiti gata fara intarziere .

  Stefan cel Mare a pus biruintele in luptele purtate nu pe seama iscusintei sale, ci a voii si puterii lui Dumnezeu. Pentru credinta si smerenia sa, Dumnezeu i-a dat putere, intelepciune, „har”, cum spune cuvantul Sfintei Scripturi (Iacov 4, 6).
 

  A fost nu numai un aparator al credintei crestine in luptele sale cu turcii si tatarii, ci el a fost si un marturisitor al ei prin numarul mare de biserici ridicate cu purtarea sa de grija, prin inzestrarea lor cu cele necesare slujbelor si obstei calugarilor, care impleteau rugaciunile de zi si de noapte cu lucrul mainilor si cultura mintii.

  A zidit biserici si manastiri nu numai in Moldova, ci si in Muntenia si Transilvania, marturisind prin aceasta constiinta unitatii de credinta si neam. De asemenea si la muntele Athos, unde pericolul otoman ameninta tot atat de mult Ortodoxia, a inaltat, innoit si inzestrat mai multe biserici si manastiri, intre care la loc de cinste sta manastirea Zografu. Pe toate aceste sfinte lacasuri, Stefan cel Mare le-a inaltat ca multumire adusa lui Dumnezeu pentru biruintele purtate in lupta cu dusmanii crestinatatii, cat si pentru cinstirea si pomenirea celor cazuti in luptele cu dusmanii credintei neamului. 

 Pentru aceasta, poporul l-a cinstit numindu-l „cel Sfant”.

  Stefan cel Mare a fost un om al pocaintei si al rugaciunii: el a simtit permanent nevoia sa se roage, sa se incredinteze, el si familia sa, impreuna cu cei vii si cu cei morti, rugaciunilor parintilor sfintiti din sfintele biserici ctitorite de el, pe care-i numea „rugatorii nostri”. 

 Sa ne cante noua si Doamnei Maria, cerea calugarilor si egumenului din Manastirea Neamt, in fiecare miercuri seara un parastas, iar joi o liturghie pana in veac, cat va sta aceasta manastire.

   Viata de rugaciune personala a lui Stefan cel Mare ne este aratata si de cele trei icoane unite, numite triptic: Mantuitorul, Maica Domnului si Sfantul Ioan Botezatorul, pastrate pana astazi in Manastirea Putna, impreuna cu o cruce, pe care slavitul Voievod le purta la el permanent in calatorii si mai ales in batalii. 

 Stefan cel Mare si Sfant insotea rugaciunea cu postul, inainte de a incepe lupta cu dusmanii credintei si ai neamului si dupa biruinta, asa cum aminteste cronicarul ca a facut-o la Vaslui: 

 Cu totii s-au legat a posti patru zile cu paine si apa.

   Unea rugaciunea nu numai cu postul, ci si cu fapta buna a milosteniei si a dragostei crestine. Astfel, inzestra familiile tinere de curand casatorite, cu cele necesare unei gospodarii, pamant si vite; nu uita niciodata pe vitejii luptatori in atatea razboaie, aratand o deosebita purtare de grija fata de cei ramasi cu infirmitati, cum aminteste traditia de Burcel, cel ramas fara o mana, caruia ii daruieste o pereche de boi, car si plug, pentru a se putea gospodari singur, pentru a nu mai fi silit sa-si are pamantul in zi de sarbatoare cu boi si plug de imprumutat de la boieri.

  Marele Voievod a fost deopotriva om al dreptatii si al iubirii crestinesti, al iertarii dusmanilor sai care au dat dovada de cainta pentru greselile savarsite: 

 Te-am iertat, scrie maritul Voievod lui Mihu, si toata mania si ura am alungat-o cu totul din inima noastra. Si nu vom pomeni niciodata in veci, cat vom trai, de lucrurile si intamplarile petrecute, ci te vom milui si te vom tine la mare cinste si dragoste, deopotriva cu boierii cei credinciosi si de cinste.

Intreaga sa viata Stefan cel Mare a trait sub povata permanenta a parintelui sau duhovnicesc, Sfantul Daniil Sihastrul, caruia i-a aratat toata ascultarea si cinstea cuvenita.

   Acest fericit Voievod a cunoscut mai dinainte ceasul mortii, asa cum este dat de Dumnezeu tuturor celor care au trait viata cu adevarat crestineste: 

 Iar cand au fost aproape de sfarsenia sa, scrie cronicarul, chemat-au vladicii si toti sfetnicii sai, boierii cei mari si altii, toti cati s-au prilejuit, aratandu-le cum nu vor putea tine tara cum a tinut-o el. 

 Cum vedem, grija pentru binele tarii si al credintei strabune o poarta in inima sa pana in ceasul mortii. Cronicile vechi mai pun in gura maritului Voievod si aceste cuvinte inainte de moarte: 

 Doamne, numai Tu singur stii ce a fost in inima mea. Nici eresurile cele inselatoare, nici focul varstei tineresti n-au putut a ma sminti, ci am intarit pe piatra care este Insusi IISUS Hristos, pe a Carui Cruce de-a pururi imbratisata la piept tinand, viata mea am inchinat-o nesmintita printr-insa la Parintele veacurilor, prin care pe toti vrajmasii am gonit si infrant.

Stefan cel Mare „s-a stramutat la lacasurile de veci” la 2 iulie 1504 si a fost ingropat in biserica Manastirii Putna, fiind plans de intreg poporul, cum consemneaza cronicarul: 

 iar pe Stefan Voda l-a ingropat tara cu multa jale si plangere in manastire in Putna care era de dansul zidita. Atata jale era de plangeau toti ca dupa un parinte al sau, caci cunosteau toti ca s-au scapat (pagubit) de mult bine si multa aparatura. 

 A fost plans de intreg poporul si de tot pamantul Moldovei, cum se spune si azi in cantarea populara: 

Plange dealul

Plange valea

Plang padurile batrane

Si norodu-n hohot plange

Cui ne lasi pe noi, Stapane?

  Stefan a ramas nemuritor in inimile noastre; il simtim cu totii, mai ales atunci cand ne aflam in fata mormantului sau de la Putna si in fata icoanei sale, insuflandu-ne aceeasi dragoste de tara si credinta stramoseasca; il simtim alaturi de noi la bucurii si mai ales la durere, in vreme de navalire a necazurilor asupra noastra.

  Binecredinciosul Voievod a avut intotdeauna credinta ca Mantuitorul Iisus Hristos va mijloci la Judecata de Apoi si va rasplati pe toti acei care si-au jertfit viata pentru credinta si apararea hotarelor tarii.

  La mormantul sau strajuieste, de la moartea sa pana astazi, o candela permanent aprinsa, dovedindu-se prin aceasta cinstirea de care s-a bucurat de-a lungul veacurilor din partea intregului popor, care dintotdeauna l-a venerat ca pe un sfant, aparator al crestinatatii, dupa cum se vede si in pictura bisericii Manastirii Dobrovat (Jud. Iasi), ultima sa ctitorie, pictata nu la mult timp dupa moartea sa.

  De aceea trecerea lui in randul sfintilor prin hotararea Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane din 20 iunie, anul mantuirii 1992. 

  Este implinirea unei fapte bineplacute lui Dumnezeu si potrivita cu evlavia poporului dreptcredincios. El este o icoana de lumina pentru tot poporul dreptcredincios, un ocrotitor al ctitorilor de locasuri sfinte si al celor care lupta pentru biruinta Crucii si a iubirii lui Hristos pentru oameni.

Cu ale lui sfinte rugaciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.

Troparul Sfantului Voievod Stefan cel Mare

Aparator neinfricat al credintei si patriei strabune, mare ctitor de locasuri sfinte, Stefane Voievod, roaga pe Hristos Dumnezeu, sa ne izbaveasca din nevoi si din necazuri.

Alt tropar, glasul al 2-lea:
Neinfricat aparator al dreptei credinte, te-a avut pe tine Biserica lui Hristos, Binecredinciosule Voievod Stefane, pentru care tot poporul te-a numit mare, bun si sfant, si te-a cinstit. Drept aceea noi pururea te avem intaritor credintei noastre ortodoxe si al tarii ocrotitor, prin rugaciunile tale cele catre Dumnezeu.

Condacul Sfantului Voievod Stefan cel Mare

Iubind pe Dumnezeu cu adevarat, slavite Stefane, sfinte biserici si manastiri ai inaltat; pe cei saraci ai ajutat si pe cei gresiti i-ai iertat. Pentru aceste fapte ale tale, Dumnezeu te-a inzestrat cu intelepciune si putere ca sa biruiesti pe vrajmasii tarii tale si ai credintei crestinesti. Drept aceea, te cinstim si parinte te numim. sursa:crestinortodox.ro

   Ce trebuie sa stii despre sarbatoarea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel

†

  

 Sfintii Apostoli Petru si Pavel sunt sarbatoriti in fiecare an pe 29 iunie. Sfintii Petru si Pavel sunt praznuiti impreuna pentru ca au murit in aceeasi zi, de 29 iunie a anului 67 d. Hr. Insa, cei doi apostoli au primit moarte martirica in mod diferit: Pavel, pentru ca era cetatean roman, a fost omorat prin decapitare, iar Petru a fost rastignit cu capul in jos.

Sfantul Apostol Petru

  Sfantul Apostol Petru, numit la nastere Simon, era din orasul Betsaida (situat pe malul nordic al lacului Ghenizaret, astazi localitatea El Aradsch in Siria) si era fratele Sfantului Apostol Andrei. Din Sfanta Scriptura aflam ca in momentul in care Petru si-a inceput activitatea era casatorit. Nu avem informatii despre sotia sa, desi din textul de la Corinteni 9, 5, putem deduce ca aceasta il insotea in calatoriile sale misionare.

Cum devine Sfantul Petru, apostol al lui Hristos?

  Sfantul Petru afla ca Iisus este Mesia de la fratele sau, Andrei. Mantuitorul ii va schimba numele din Simon in Chefa ("piatra" in aramaica), de unde numele de Petru in greaca si latina.

  Evanghelistul Luca ne descopera ca Petru devine ucenicul lui Hristos, dupa ce a avut parte de o pescuire minunata (desi se ostenise toata noaptea si nu pescuise nimic, la indemnul Mantuitorului arunca mrejele in apa si umple corabia cu pesti). Acesta este momentul in care Petru renunta la tot ce avea si il urmeaza pe Hristos, devenind "pescar de oameni".

  Petru marturiseste dumnezeirea lui Hristos in Cezareea lui Filip: "Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Cel viu", atunci cand Mantuitorul i-a intrebat pe ucenici cine crede ca este El. 

 Cu toate ca este laudat de Hristos pentru acest raspuns: 

 Fericit esti, Simone, fiul lui Iona, ca nu trup si sange ti-a descoperit tie aceasta, ci Tatal meu cel din ceruri. Si eu iti spun tie, ca tu esti Petru, si pe aceasta piatra voi zidi biserica mea si portile iadului nu o vor birui pe dansa. Si-ti voi da tie cheile imparatiei cerurilor, si orice vei lega pe pamant, va fi legat si in ceruri si orice vei dezlega pe pamant va fi dezlegat si in ceruri (Matei 16, 13-19)

 Se leapada de El de trei ori in timpul Patimilor. Primeste iertarea pentru aceasta lepadare, dupa Invierea Mantuitorului din morti, cand il intreaba daca Il iubeste. Datorita pocaintei sale, se invredniceste de atata putere dumnezeiasca, incat bolnavii se vindecau si atunci cand se asezau in umbra lui.

  Apostolul Petru a fost prezent la invierea fiicei lui Iair, la Schimbarea la Fata a Domnului pe muntele Tabor, in Gradina Ghetsimani a scos sabia sa-L apere pe Iisus, a facut parte din primii ucenici care au venit la mormantul Mantuitorului, dupa ce femeile mironosite au vestit invierea Sa; a predicat in ziua  Cincizecimii, iar in urma predicii sale s-au botezat trei mii de persoane si a propovaduit Evanghelia in Iudeea, Antiohia, Pont, Galatia, Capadocia, Asia, Bitinia si Roma. S-a savarsit la Roma, prin moarte martirica, alaturi de Sfantul Pavel, in timpul persecutiei lui Nero. Dupa propria lui dorinta a fost rastignit cu capul in jos si a fost inmormantat pe dealul Vatican.

Scrierile Sfantului Apostol Petru

  De la Sfantul Apostol Petru avem opt cuvantari pastrate in Faptele Apostolilor si doua epistole care ii poarta numele. Prima epistola a fost scrisa din Babilon (anul 63-64), iar a doua, de la Roma in anul 67.

Sfantul Apostol Pavel

  Sfantul Apostol Pavel s-a nascut intr-o familie de evrei, in jurul anului 7, in Tarsul Ciliciei. La nastere a primit numele de Saul. Sfantul Pavel si-a desavarsit educatia sub indrumarea rabinului Gamaliel. Facem precizarea ca Pavel nu L-a intalnit pe Mantuitorul in timpul activitatii Sale pamantesti. A fost martor ocular al martirizarii Sfantului Stefan, pazind hainele celor care il loveau cu pietre.

Cum devine Sfantul Pavel, apostol al lui Hristos?

  Pavel devine unul din cei mai aprigi aparatori ai legii mozaice. S-a alaturat cu multa ravna celor care incepusera sa-i persecute pe crestini. In drum spre Damasc, unde se indrepta pentru a-i aresta pe crestinii de acolo si a-i aduce la Ierusalim spre a fi judecati, Hristos i se arata, invaluit de o lumina stralucitoare, atragandu-i atentia ca cei persecutati nu sunt doar crestinii, ci El insusi. Pavel lovea in crestini, dar suferea Hristos. Lovea in trup si striga capul acestuia - Hristos.  Asa se face ca Pavel ajunge sa vorbeasca despre Biserica lui Hristos ca fiind un trup, al carui cap este El. In urma acestei descoperiri are loc schimbarea sa - din persecutor devine marturisitor al crestinismului. Este botezat de Anania, episcopul Damascului, schimbandu-i-se numele din Saul in Pavel.

  Dupa o perioada de trei ani in Arabia, merge in Antiohia Siriei, de unde intreprinde cele trei calatorii misionare, intre anii 45-58.

  Sfantul Apostol Pavel este prins de iudei in Ierusalim, in anul 58. Este tinut in temnita timp de doi ani in Cezareea Palestinei. Pentru ca avea cetatenie romana este dus la Roma spe a fi judecat de imparat. La Roma a petrecut doi ani intr-o casa inchiriata, pazit de un ostas roman. Este eliberat in anul 63. A fost martirizat in anul 67, in timpul imparatului Nero prin decapitare, in acelasi timp cu Petru.

Scrierile Sfantului Apostol Pavel

  De la Sfantul Apostol Pavel ne-au ramas 14 Epistole: Epistola intai catre Tesaloniceni (Corint, in anul 52); Epistola a doua catre Tesaloniceni (Corint, 52); Epistola catre Galateni (Efes, 54); Epistola intai catre Corinteni (Efes, 56); Epistola a doua catre Corinteni (Macedonia, 57); Epistola catre Romani (Corint, 58); Epistola catre Efeseni (Roma, 62-63); Epistola catre Filipeni (Roma, 62-63); Epistola catre Coloseni (Roma, 62-63); Epistola catre Filimon (Roma, 62-63); Epistola catre Evrei (Roma, 63); Epistola intai catre Timotei (Macedonia, 63); Epistola catre Tit (Macedonia, 65); Epistola a doua catre Timotei (Roma, 66), considerata ca fiind "testamentul spiritual" al Sf. Apostol Pavel.

Sfintii Apostoli Petru si Pavel / asemanari si deosebiri

  Sfantul Apostol Petru a fost chemat la apostolie dupa fratele sau Andrei, insa este primul in listele Noului Testament, in vreme ce Sfantul Apostol Pavel a fost cel din urma chemat la indeplinirea acestei slujbe dumnezeiesti.

  Sfantul Apostol Petru a fost nedespartit de Hristos in tot timpul activitatii Sale pamantesti, pe cand Sfantul Apostol Pavel nu L-a cunoscut pe Hristos in vremea propovaduirii Sale.

  Petru a fost casatorit, Pavel necasatorit.

  Sfantul Apostol Petru a fost ales si chemat la apostolie din lumea oamenilor simpli si saraci - el fiind pescar de meserie - iar Sfantul Apostol Pavel a fost dintre toti apostolii omul de cea mai inalta cultura.

  Sfantul Petru oscila intre intronarea ritualismului mozaic, cand se afla in prezenta crestinilor proveniti dintre iudei, si relativizarea acestuia, cand era in compania crestinilor proveniti dintre pagani, pe cand Pavel a luptat pentru neimpunerea prescriptiilor mozaice crestinilor (la sinodul 50 de la Ierusalim s-a hotarat si neobligativitatea Legii Vechi a taierii imprejur).

  Petru a avut de rascumparat lepadarea lui de Iisus, iar Pavel ratacirea lui si prigoana crestinilor.

  Dincolo de toate aceste deosebiri, asemanarea lor sta in pocainta, in propovaduirea invataturii lui Hristos si in primirea mortii cu bucurie pentru credinta in El.

La multi ani celor ce poarta numele Sfintilor Apostoli Petru si Pavel.

Sfintii Apostoli Petru si Pavel, ocrotitorii penitenciarelor din Romania

In 1993 si 1997 s-au semnat doua protocoale intre Patriarhia Romana si Ministerul Justitiei privind desfasurarea asistentei religioase in sistemul penitenciar romanesc. Potrivit acestor protocoale, Sfintii Apostoli Petru si Pavel au fost declarati ocrotitorii penitenciarelor din Romania. Totodata, prin Legea 293 din 28 iunie 2004, ziua de 29 iunie este proclamata zi a personalului din sistemul administratiei penitenciare. 

 Troparul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel

Cei ce sunteti intre apostoli, mai intai pe scaun sezatori si lumii invatatori, stapanului tuturor rugativa, pace lumiii sa daruiasca si sufletelor noastre mare mila.

Condacul:

Pe cei ce impreuna cu oamenii s-au aratat mai inainte ingereste cugetand, si acum cu ingerii fiind, cu cantari ingeresti si lui Dumnezeu cuvioase, sa laudam pe intai statatorii Apostolilor, ca pe cei ce sunt izbavitorii sufletelor noastre, strigand: Bucurati-va Petru si Pavele, Apostolilor! sursa:crestinortodox.ro

   Timpul schimbarii ( pilda ) Sfantul Grigorie Dialogul

†

  

La un batran calugar, a venit intr-o zi un tanar pentru a-i cere sfat:

- Parinte, sunt un om destul de rau. As vrea sa ma schimb, dar nu pot. Sper ca dupa ce voi mai creste, voi putea sa ma schimb, nu-i asa?

- Nu, i-a raspuns batranul. Vino cu mine!

L-a dus pe tanar in spatele chiliei, unde incepea padurea, si i-a spus:

- Vezi acest vlastar?

- Da, parinte!

- Smulge-l!

Tanarul a scos bradutul imediat. Mergand mai departe, calugarul s-a oprit langa un bradut ceva mai inalt.

- Acum scoate-l pe acesta.

S-a muncit baiatul cu pomisorul acela, dar cu putin efort a reusit pana la urma sa-l scoata. Aratandu-i un brad ceva mai mare, calugarul i-a spus:

- Smulge-l acum pe acela.

- Dar e destul de mare, nu pot singur.

- Du-te si mai cheama pe cineva.

Intorcandu-se cu inca 2 prieteni, au tras ce au tras de pom si, cu multa greutate, au reusit, in sfarsit, sa-l scoata.

- Acum scoate-ti bradul cel falnic de acolo, le spuse calugarul.

- Parinte, dar acela e un copac mare si batran, cu radacini adanc infipte in pamant. Nu am putea nicioadata sa-l smulgem, chiar de-am fi si 100 de oameni.

- Acum vezi, fiule? Si apucaturile rele din suflet sunt la fel! Orice pacat pare la inceput inofensiv si fara mare importanta, dar, cu timpul, prinde radacini in fiinta omului, creste si pune stapanire din ce in ce mai mult pe sufletul tau. Cat este inca mic, il poti scoate si singur. Mai tarziu vei avea nevoie de ajutor, dar fereste-te sa lasi raul sa ti se cuibareasca adanc in suflet, caci atunci nimeni nu va mai putea sa ti-l scoata. Nu amana niciodata sa-ti faci curatenie in viata mai tarziu va fi mult mai greu.

~❇~~†~~❇~

~❇~

Degeaba taiem crengile pacatului in afara noastra daca in noi raman radacinile. Acestea vor creste din nou.

Carul cu boi / cantec traditionalist popular romanesc.

   Carul cu boi.

Cantec traditionalist popular romanesc.

†

Versuri: Carul cu boi / cantec traditionalist popular romanesc.

Pan ce electricitate
Cai ferate si vapori
Inca nu erau aflate
Mergeau toate fara zori
Caci batranii erau moi
Isi manau caruri cu boi
Hais - Cea, Hais - Cea ...
Hais - Cea, Hais - Cea ...

Azi zburam pe cai ferate
Prin vagoane indesate
Sau sunt cu capetele sparte
Nemancati si degerati
Decat cu atatea nevoi
Mai bine cu Car cu Boi ..
Hais - Cea, Hais - Cea ...
Hais - Cea, Hais - Cea ...

 Carul cu boi / cantec traditionalist popular romanesc.

 

Pentru cei care nu stiau, melodia imnului national Israelian deriva din acest cantec popular romanesc.

DOCUMENTAR / Prabusirea Constantinopolului 1453

   DOCUMENTAR  / Prabusirea CONSTANTINOPOLULUI 1453 - Razboaiele Otomane

†

   Ar fi bine sa stim ce s-a intamplat istoric in acest caz, pentru ca acest eveniment a schimbat fundamental istoria crestinismului si a intregului continent.  In documentar arata contextul geopolitic si cum a avut loc picarea Constantinopolului.

    Imperiul Otoman a incercat asedierea Constantinopolului si sa puna capat Imperiului Bizantin de 6 ori! Asediile au fost intrerupte de cruciade, razboaie civile, rebeliuni si invazia lui Timur. Cu toate acestea, la mijlocul sec XV, otomanii si-au consolidat teritoriul si, au intrat intr-o perioada de stabilitate interna. Urmatorul asediu al Constantinopolului era iminent. In 1444, sultanul Murat al II-lea a invins cruciatii europeni la batalia de la Varna. Regele Poloniei si Ungariei, Vladislav, a fost ucis in timpul bataliei. Asta a dus cele mai puternice state din Europa Centrala intr-o criza. Totusi, otomanii aveau rezistenta de la domnitorul albanez Skanderbeg si Voievodul Transilvaniei, Ioan Hunyadi. Acestia au trimis scrisori catre Papa si imparatii Europei chemandu-i la o alta cruciada, dar din moment ce nimeni nu era dispus, activitatea sa se limita la raidul pe teritoriul otoman. Skanderbeg era anterior un stat otoman, Murad a trimis 3 expeditii punitive impotriva lui. dar toate 3 armate au fost atacate si infrante de fortele albaneze.

   Intre timp, sultanul are razvratiri minore in cadrul Imperiului si o campanie impotriva despotatului Morea in 1446. In timpul campaniei din Grecia, Murat i-a fortat pe Morea si pe viitorul imparat bizantin, Constantin al XI-lea sa devina vasal si sa plateasca tribut. Ataca Skanderbeg, iar Murad castiga o victorie minora la batalia de la Svetigrad in 1448, dar urmarirea fortei de gherila de la Skanderberg a fost imposibila si dupa Murad s-a intors la Edirne. Intre timp, Hunyadi pregatea o alta cruciada. In septembrie 1448, are o armata de 30.000 de soldati si a inceput o campanie noua. Spera ca despotul Serbiei, Đurađ Branković se va alatura lui dar era un stat otoman si a refuzat, si au fost perchezitionate teritorii sarbe. Murad stia si a inceput sa miste armata pentru a impiedica Skanderbeg si Hunyadi sa-si alature fortele. Ulterior nu e clar, dar in octombrie, Hunyadi s-a mutat in Kosovo pentru a astepta pe Skanderbeg. Unii sustin ca acesta din urma a fost blocat de Đurađ. Altii cred ca garnizoanele otomane au incetinit forta albaneza.

  Dar, pe 17 octombrie, sultanul si cei 50 000 de soldati ai sai au ajuns unde a avut loc prima batalie la Kosovo dintre Lazar si Murad I. In prima zi a bataliei, fortele maghiare, poloneze, valahiene si moldovenesti au atacat turcii dincolo de frontiere cu trupele blindate dar, au fost impinsi inapoi. Hunyadi a incercat sa foloseasca cavaleria usoara pentru a ataca flancurile otomane in timpul noptii, dar calaretii otomani au interceptat si au respins cruciatii. In a doua zi, Murad a ordonat flancurile sa se retraga si l-a inselat pe Hunyadi. Trupele sale au atacat centrul otoman si au reusit sa impinga inapoi infanteria lumii otomane. Ienicerii au oprit avansul cruciatilor langa pozitia sultanului. Flancurile otomane s-au intors la lupta si au inconjurat fortele lui Hunyadi. Liderul armatei cruciate a reusit sa fuga, dar jumatate din trupe au fost ucise, in timp ce otomanii au pierdut aprox 5.000 de oameni. Batalia a sigilat soarta poporului balcanic pentru urmatoarele secole. Skanderbeg a continuat rezistenta, impotriva lui nu au avut succes.

  Drumul catre Constantinopol era acum deschis. A murit Murad al II-lea si fiul sau Mehmed al II-lea a venit la putere in 1451. Scopul sau era de a lua capitala bizantina Constantinopolul nu era orasul care a mai fost. Numarul total al populatiei era acum 50.000 – 100.000 si pamanturile dintre ziduri erau goale si folosite pentru agricultura. Imparatul bizantin Constantin al XI-lea controla un mic teritoriu de-a lungul coastei si a trebuit sa dea un omagiu sultanului otoman. Mehmed a semnat tratate cu Venetia, Genova si Ungaria pentru a se asigura ca nu il ataca. O noua revolta a Karamanidilor i-a permis sa intre in Anatolia si sa-si consolideze puterea in regiune. Constantin spera sa puna capat practicii de a aduce un omagiu sultanului si a amenintat ca il va sprijini pe varul lui Mehmed, Orhan, in revendicarea tronului otoman. Motiv lui Mehmed de a declara tratatul lor anterior nul si neavenit. Otomanii au inceput sa se pregateasca pentru razboi.

  Aprilie 1452, sultanul a ordonat sa ridice o cetate numita Rumelihisarı la capatul nordic al Bosforului, sa impiedice navele sa ajute Constantinopolul de la Marea Neagra. Fortul a fost construit la sfarsitul lunii august. Constantin a inceaput sa-si aduca oamenii in oras, stocarea proviziilor si cerea ajutorul statelor europene. Doar un contingent de nave venetiene si aprox 1000 de soldati mercenari condus de Giovanni Giustiniani, a venit sa ajute, in timp ce majoritatea monarhilor crestini au ignorat rugamintile. Otomanii au avut 100.000 de razboinici, 69 de tunuri si 126 de nave sub comanda generala a lui Mehmed II impotriva a 7 000 de trupe profesionale bizantine, dintre care 500 de otomani ai printului Orhan si o duzina de tunuri si 26 de nave. Peste 30.000 de localnici au fost adusi in lupta.

  Vasele bizantine si italiene erau mai bune in timp ce armele erau depasite. Unul dintre tunurile otomane era deosebit de mare si va juca un rol iconic in asediul viitor. Fiecare sectiune a zidului va fi comandata de unul dintre comandantii italieni Giustiniani fiind lider. In timp ce Constantin si Garda lui erau in Palatul Blachernae. Aparatorii au reparat zidurile si un lant a fost asezat peste Cornul de Aur pentru a impiedica otomanii sa atace peretii de la mare.

  Avangarda otomana a ajuns la zidurile Constantinopolului la 1 aprilie 1453 si a inceput sa faca tabara a doua zi. Sultanul a ajuns in oras pe 5 aprilie si a inceput sa se pregateasca. Tunurile otomane au fost instalate pe 6 pentru explozia zidurilor teodosiene, dar cu un efect redus. Tunurile erau masive si aveau nevoie de 3 ore pentru a se reincarca iar bizantinii au reusit sa repare pagubele facute peretilor. Pe 7, Sultanul a ordonat infanteriei si ofiterilor sa atace zidurile, dar aparatorii au respins cu usurinta otomanii. Din pacate pentru ei, tunurile mari au fost pierdute, cele mai mici nu au facut mari daune. Bizantinii au incercat atacuri pe 8 si 9, dar fara rezultate pozitive. Otomanii au inceput sa bata peretii orasului pe data de 11, iar bombardamentul a continuat pana la sfarsitul asediului. Pe 17, 18, turcii au avut atacuri noaptea, insa aparatorii s-au tinut pe pozitie.

  Pe apa, flota otomana nu a putut sa intre si sa se mute in Cornul de Aur. Nave venetiene au sosit si s-au alaturat aparatorilor pe 20 aprilie. Sultanul trebuia sa foloseasca o noua strategie. A mutat navele pe pamant langa colonia genoveza din Pera. Apoi puse la apa in Cornul de Aur din spatele lantului pe 28 aprilie. Constantin a trimis navele de foc dar au pierdut aceasta batalie. Constantin trebuia sa tina parte din trupele sale pe peretele din nord, si-a slabit apararea in alta parte. Unele tunuri bizantine au fost mutate in zona, dar nu au reusit sa apere navele aliate care trebuiau sa se intoarca in porturi. Echipajele lor s-au alaturat apararii. Pe 6 mai, tunurile otomane au reusit sa distruga Portile Constantinopolului si in timpul noptii, aproape au incalcat apararea din zona. Dar Giustiniani a sosit si a infruntat atacatorii.

  Pe 11 Mai, Poarta Caligara a fost distrusa turcii s-au mutat spre Palatul Vlachernae dar imparatul a reusit sa-i impinga inapoi Sultanul otoman a poruncit un atac total pe 29. Un bombardament masiv, urmat de un atac de infanterie usoara, dar, in ciuda avantajului numeric, nu au reusit sa ia zidurile de la Giustiniani. Artileria lui Mehmed a distrus o parte din porti si 3.000 de ieniceri au fost trimisi pentru a ataca. Bizantinii au reusit sa se apere inca o data, dar ienisarii au luat unul dintre turnuri si au plantat steagul otoman. In acest moment, Giustiniani a fost ranit grav. A fost o lovitura masiva pentru moralul aparatorilor si cand cateva sute de ieniceri au intrat in oras, apararea bizantina a cazut. Cetatenii si aparatorii au vrut sa urce la bordul navelor si sa paraseasca orasul.

Căderea Constantinopolului 1453

Războaiele Otomane DOCUMENTAR

  Sursele spun ca imparatul si ultimii gardieni au incercat un contraatac disperat, dar au fost ucisi. Astfel, ultimul Imparat Roman a murit alaturi de imperiul sau. Caderea Constantinopolului a marcat sfarsitul Erei Medii, a declansat urmatoarea faza a Renasterii, a inceput epoca descoperirii si a colonizarii, precum si secole de razboaie intre puterile europene si Imperiul Otoman, pe care le vom acoperi in viitor. sursa:chilieathonita.ro sursa foto:warfarehistorynetwork.com

   SUNT DANA NALBARU, ROABA LUI IISUS.

†

   Dana Nalbaru, la podcastul lui Mihai Morar: 

 Sper sa ma pocaiesc si mai mult. Am invatat ca pot sa fiu fericita cu putine lucruri
Am invatat ca poti trai in lume, dar nu cu lumea. M-am pocait si sper sa fiu mai pocaita

 Vreau sa spal rufe oricat de patetic suna pentru altele. Mie imi place chestia asta, imi place sa fac paine, sa ma ocup de afacerea mea si de copiii mei.

Sunt pocaita si sper sa ma pocaiesc si mai mult, astfel ca in fiecare zi a vietii mele sa il fac pe Iisus mandru de mine si sa tind spre Dumnezeu in fiecare zi a vietii mele.
Majoritatea schimbarilor mele s-au petrecut in ultimii opt ani, cand am descoperit ca imi place viata in care lumea nu ma recunoaste

Am invatat ca pot sa fiu fericita cu putine lucruri.

Mare parte a schimbarii mele si pacii mele interioare s-a produs in ultimii opt ani, cand am descoperit ca imi place viata fara sa ma cunoasca lumea foarte mult

Istoriseste Dana Nalbaru, in podcastul lui Mihai Morar.

Cand te increzi in Dumnezeu, te lasi cu totul in bratele Lui. Eu cred ca am fost omul cu cele mai multe frici. Fricile mele au disparut.

Cand te pocaiesti multi spun ca ai luat-o razna si se asteapta sa te vada cu batic pe cap cand iesi pe strada. Ori nu e asa.

Pocainta este, in primul rand, in inima ta... Traiesc cea mai buna perioada a vietii mele si ii multumesc lui Dumnezeu prin toate lucrurile prin care am trecut!

A mai spus Dana Nalbaru.

SUNT DANA NALBARU, ROABA LUI IISUS.

Da-Mi sa beau. APA CEA VIE

    Daca ai fi stiut darul lui Dumnezeu si Cine este Cel ce-ti zice: Da-Mi sa beau, tu ai fi cerut de la El si ti-ar fi dat apa vie.

Apa cea vie

†

     Cine este aceasta Samarineanca? 

Cum de a ajuns atat de celebra, cand nici macar numele nu i se cunoaste? 

Ce a facut ea ca sa merite sa intre in istorie, sa fie pomenita de-a lungul veacurilor, si sa i se consacre chiar o zi din calendarul bisericesc?

  Cine este aceasta samarineanca despre care se scriu carti si se vorbeste in biserici? 

Nu exista carte de exegeza crestina in care ea sa nu fie pomenita. Cine este aceasta samarineanca pe care o picteaza marii pictori ai lumii? 

Cine este aceasta samarineanca si ce a facut ea ca sa-si merite locul nu numai in calendar, ci si pe peretii bisericilor noastre?

  Ca sa intelegem de ce, trebuie sa ne ducem putin inapoi, in atmosfera intamplarii care a facut-o sa ajunga in istorie, si prin istorie pana la noi. Era o sateanca dintr-un tinut al Tarii Sfinte, socotit blestemat si spurcat. Se numea Samaria. Era o sateanca oarecare. Am putea spune ca era chiar putin deocheata. Si o sa avedem indata de ce. Samaria era si este si azi o provincie situata in mijlocul Tarii Sfinte, intre provincia de nord, Galileea, unde este Nazaretul, si provincia de sud, Iudeea, unde sunt Betleemul si Ierusalimul.

  Samarinenii, ca si tinutul lor, erau socotiti de catre iudei spurcati. Nici un iudeu nu s-ar fi apropiat de vreun samarinean. Nu i-ar fi vorbit. N-ar fi luat ceva din mana lui. Ba chiar se fereau sa treaca si pe teritoriul lor. De ce? Pentru ca in timpul invaziei asiro-babiloniene, sub imparatul Salmanasar, asiro-babilonienii s-au amestecat cu locuitorii Samariei. Acestia erau urmasii a doua dintre triburile lui Israel, a doi dintre cei doisprezece fii ai lui Iacob, anume ai lui Efraim si ai lui Manase. S-au amestecat cu invadatorul asiro-babilonian si si-au stricat randuielile religioase, socotite sacre pentru fiii lui Israel. Au schimbat chiar Ierusalimul ca centru religios, pe un alt centru al lor, unde si-au cladit un altar nou, astfel incat in loc sa considere Ierusalimul drept locul cel sfant, si templul din Ierusalim ca centru al inchinarii la adevaratul si unicul Dumnezeu, ei si-au facut un templu propriu, pe muntele Garizim, unde se inchinau si lui Iahve, dar se inchinau si unor idoli asiro-babiloniei. Din punctul de vedere al adevaratilor iudei, acest lucru era o adevarata catastrofa religioasa. Nu se respectau cele mai importante din poruncile Vechiului Testament, precum: "Sa nu-ti faci tie chip cioplit" (Deut. 5, 8; Iesire 20, 4), sau "Sa nu mergeti dupa alti dumnezei, dupa dumnezeii popoarelor care se vor afla in imprejurul vostru" (Deut. 6, 14). Ori, tocmai aceasta facusera samarinenii. Din aceasta cauza erau considerati ca niste leprosi si iudeii ocoleau cu grija locurile in care isi aveau acestia satele si orasele.

 

  Cu toate acestea Mantuitorul, urmat de apostolii Sai, trecand din provincia de sud, Iudeea, spre provincia de nord, Galileea, in patria Sa, cum spun adesea evanghelistii, pentru ca era din Nazaretul Galileii, in loc sa ocoleasca Samaria, cum faceau toti, urmand valea Iordanului spre izvor, a trecut de-a dreptul prin Samaria.

  Trebuie sa ne inchipuim ca apostolii insisi nu-L urmau pe acel drum cu bucurie si fara teama. Pentru un adevarat iudeu, a fi mers pe drumul acela era scandalos. Dar Mantuitorul se hotarase sa infrunte acest scandal. Va fi avut El ceva in gand. Poate voia sa le dea o anumita lectie apostolilor. Acestia s-au gandit probabil si la aceasta, desi nedumerirea le staruia in suflete, si vor fi fost privind in jur sa nu-i vada cineva, si sa le-o ia in nume de rau.

  Ajunsesera langa un sat care se chema Sihar. Vedeti, evanghelistii ne dau si detalii geografice. Ne spun numele provinciei, ne spun numele satului. Nu fac acest lucru intamplator. Ei fac istorie.

  Si dau inadins detalii care sa confirme veridicitatea intamplarii. La marginea satului era o fantana. Iisus-s-a oprit sa se odihneasca, iar pe ucenici i-a trimis in sat sa caute ceva de mancare. In timp ce Mantuitorul statea langa fantana, a venit din Sihar o femeie ca sa ia apa. Aceasta e Samarineanca pe care o aminteste Evanghelia de astazi, si al carei nume s-a dat duminicii acesteia, a V-a dupa Pasti, Samarineanca, adica o locuitoare din Samaria, cum am spune noi, ardeleanca, sau sibianca, sau moldoveanca. Cu acest nume a ramas in istorie.

  A venit la fantana, L-a vazut pe Mantuitorul si, dupa imbracaminte, si-a dat seama ca e iudeu. Nu i-a adresat nici un cuvant, pentru ca stia ca nu se cadea sa vorbeasca cu un iudeu. A scos apa. Probabil venise de acasa cu o galeata si cu o funie cu care sa scoata apa. Fantana nu avea instalatie proprie de scos apa.

  Impotriva tuturor preceptelor Legii, si spre surprinderea femeii, Mantuitorul i s-a adresat cu cuvintele: "Da-mi sa beau". Femeia a fost foarte contrariata. Nu i se mai intamplase asa ceva. Omul calca randuielile traditionale. Il infrunta: "Cum tu, care esti iudeu, ceri sa bei apa de la mine, care sunt samarineanca?"

  Dialogul se anunta interesant. Femeia astepta explicatia ceruta. Nu i-a dat apa. Si atunci Mantuitorul i-a spus: 

 De ai fi stiut darul lui Dumnezeu si Cine este Cel care ti-a zis: Da-mi sa beau", ai fi cerut tu de la Dansul, si ti-ar fi dat apa vie" (Ioan 4: 10.)

 Ciudata explicatie! Si ce vorba fara noima. Apa vie! Parca ar exista si apa moarta, isi va fi zis femeia in sinea ei. Nu mai auzise o astfel de imperechere de cuvinte, desi metafora ca mod de vorbire nu le era straina orientalilor. In Scriptura evreilor, care era si a samarinenilor, cu unele exceptii, o astfel de vorbire facea tocmai frumusetea inegalabila a multor carti, precum Cantarea Cantarilor, Proverbele lui Solomon, Eclesiastul. Poate ca femeia sa nu fi fost totusi o prea silitoare cititoare. Si-apoi cartile, pe vremea aceea, erau rezervate mai ales barbatilor. Ea intelese cuvintele, in ceea ce spuneau ele simplu si direct, mintii si intelegerii ei, dar i se paruse fara noima. S-a mirat mai departe: "Doamne, — adica domnule —, fantana este adanca si nici ciutura nu ai; de unde dar ai apa cea vie?" Ca doar nu vei fi fiind tu mai mare decat Iacob, parintele nostru, care era in stare sa faca minuni? Dar Iisus i-a raspuns din nou cu cuvinte de taina: "Tot cel ce bea din apa aceasta va inseta iarasi, iar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va inseta in veac, si apa pe care i-o voi da, se va face intr-ansul izvor de apa care curge spre viata vesnica".

  Nu e greu de presupus ca femeia n-a priceput nici acum prea mult din cele auzite, dar o asemenea apa, care sa-i ajunga pentru o viata, o ispitea totusi: "Doamne, da-mi apa aceasta,-ca sa nu mai insetez nici sa mai vin aici sa scot apa!" Era o cerere de bun-simt, desi se putea sa fi fost rostita putin in gluma. Cuvintele strainului erau prea grele pentru ea. Putea crede ca nici nu au fost rostite pentru ea. Si nici n-au fost rostite pentru ea!

  Mantuitorul, aparent, nici nu i-a mai raspuns la aceasta cerere. Si-a dat seama ca nu a fost inteles si ca femeia i-a luat cuvintele la modul cel mai direct, cum va pati si cu Nicodim cand ii va vorbi despre nasterea din nou, fara sa priceapa sensul lor ascuns, tainic, spiritual. A dorit totusi s-o lamureasca si atunci a recurs la un procedeu pedagogic, de pregatire.

  Mai intai, ca si cum i-ar fi dat speranta ca ii va da "apa cea vie", din care band sa nu mai inseteze niciodata, a pus-o la proba, spunandu-i: "Mergi de cheama pe barbatul tau, si vino aici". Femeia i-a raspuns: "Nu am barbat". A trecut cu bine proba. De ce? Fiindca Mantuitorul care, ca Dumnezeu atoatestiutor, vedea la departare si cunostea faptele, inimile si destinele oamenilor, stiuse acest lucru, dar ii pusese la incercare sinceritatea, pentru a o face sa merite continuarea convorbirii.

  I-a placut raspunsul ei. Spusese adevarul. "Bine ai zis ca nu ai barbat", a apreciat-o El, si indata si-a pus in gand s-o uluiasca cu cateva amanunte din viata ei, amanunte care urmau nu numai sa-i starneasca la maximum interesul, dar s-o si faca sa se angajeze fara rezerve in discutie, cat dintr-o teama sfanta, ca in fata unui prooroc, cat din curiozitatea, dar mai ales din dorinta de a-si lamuri unele lucruri pe care nu le intelesese pana atunci prea bine.

  Mantuitorul a continuat: "Caci cinci barbati ai avut, si acela pe care-l ai acum, nu-ti este barbat", si a mai laudat-o o data pentru sinceritatea ei: Aceasta adevarat ai spus". Asadar traia in concubinaj cu al saselea. De data aceasta femeia a ramas stupefiata. Nu i se mai intamplase asa ceva. Atunci a izbucnit: "Doamne, vad ca esti prooroc". Si-a dat seama ca altfel n-ar fi avut de unde sti toate acestea. A ramas uimita fiindca ii spusese un adevar din viata ei. Si stia precis ca nu se mai intalnise cu el niciodata.
Poate ca in discutia pe care a avut-o acolo, Mantuitorul ii va fi spus si multe alte lucruri, pentru ca evanghelistul, autorul care scrie intamplarea, desigur sintetizeaza, ne da numai esenta convorbirii.

  Impresionata la culme, dar pastrandu-si cumpatul, s-a gandit ca n-ar fi rau sa profite de faptul ca Dumnezeu i-a scos in cale un prooroc, si ce s-a gandit? E un lucru cu care probabil nu ma voi mai intalni niciodata.- Ia sa-i pun eu intrebarea vietii mele, aceea care ne preocupa pe toti, locuitorii Samariei, intrebarea natiunii mele, aceea care face sa fim dispretuiti de iudei si ocoliti. Aceasta trebuie sa fie un altfel de iudeu, un intelept, de vreme ce sta de vorba cu mine. Poate ma va lamuri. Daca a stiut sa-mi spuna atatea din viata mea, fara intoiala, va sti sa-mi raspunda si la aceasta. Si il intreaba: "Doamne, parintii nostri (acestia din Samaria) s-au inchinat in muntele acesta (muntele Garizimului), voi insa (cei din Iudeea) ziceti ca in Ierusalim este locul unde se cuvine a se inchina". Spune-mi, va fi continuat ea, cum e mai bine? Care este adevarul?

  Abia acum Mantuitorul i-a dat, de fapt, apa cea vie. Acum i-a dat de fapt raspunsul la cererea ei care ni s-a parut a fi, si era intr-adevar, naiva, dar pe care Mantuitorul n-a ignorat-o, ci a adus discutia pana la acest punct, in care urma sa-i dea raspunsul. Era un raspuns pentru ea? Era si pentru ea. Dar era mai ales o proclamatie, o declaratie de credinta, unul din acele momente in care Mantuitorul isi delimita invatatura Sa de cea a Vechiului Testament, dar si de cea a neamurilor. De data aceasta o delimita si fata de unii, si fata de altii.

  Ceea ce i-a spus Samarinencei e ca o continuare a Predicii de pe munte. Samarineanca era doar un pretext. Intalnirea cu ea a fost un pretext pentru a spune cuvintele care urmeaza si care fac parte din esenta Evangheliei Sale. Iata de ce, aceasta anonima din Samaria a intrat in istorie. Pentru ca ea a auzit cea dintai aceste cuvinte. Si, cine stie, poate ca chiar ea le-a transmis, si de la ea le-a preluat Sf. Evanghelist Ioan. Altfel, de unde sa le fi luat? Sa le fi repetat Iisus? Sa le fi repetat insotitorilor convorbirea? Nu prea obisnuia.

  Vom intelege acum mai bine de ce a intrat samarineanca in concurenta cu Alexandru Macedon si cu Cezar, pentru un loc in istoria omenirii. Si s-ar putea sa fie mai multi cei care au auzit de ea, decat cei care au auzit de Alexandru Macedon si de Cezar!

  O sfanta cu numele uitat. O sfanta dintr-o concubina? Dar Maria Magdalena ce fusese? Pentru ca a tinut minte si a propovaduit cuvintele lui Iisus, pentru ca L-a recunoscut si Il va fi propovaduit ca Mesia, pentru ca a transmis una din cele mai delicate solutii pentru vremea aceea, dar si pentru alte vremuri, privitoare la importanta problemelor legate de cult, samarineanca isi merita locul in Evanghelie-si in pomenirea noastra. Ea s-a facut instrumentul unei precizari fundamentale cu privire la depasirea de catre crestinism a nationalismului ingust, a Legamantului celui vechi, ca si a altor nationalisme, ca si cel al samarinenilor de pilda, largind crestinismul pana la dimensiuni universale.

  Acest lucru l-a spus Iisus acestei femei: invatatura Mea este universala. Are limitele cat limitele lumii, si centrul pretutindeni, pentru ca fiecare om e o lume, si lumea ca un individ. Se afla peste tot. E mare cat cea mai mare marime, dar incape si intr-o inima de om. Si, mai presus de toate, nu e in forme, locuri si ritualuri, decat atunci cand e in oameni, in duh si adevar. Numai atunci se poate salaslui si in forme, locuri si ritualuri, peste tot pe unde exista oameni.

  Dar sa mergem chiar la cuvintele Mantuitorului. "Zis-a ei lisus: Crede-Ma, femeie, ca va veni vremea cand nu in muntele acesta, nici in Ierusalim va veti inchina Tatalui. Voi nu stiti cui va inchinati, iar noi stim cui ne inchinam, caci mantuirea este de la iudei". Afirma, asadar, continuitatea dintre cele doua Testamente, pe care cei din Samaria, si neamurile in general o ignorau, si nu era bine.-Dar mai afirma ca ceva urma sa se schimbe si in privinta iudeilor. Daca ar fi spus unui iudeu sau in Iudeea ca va veni vremea cand locul de inchinare nu va mai fi Ierusalimul, ar fi riscat inainte de vreme moartea. Poate tocmai de aceea a facut aceasta declaratie unei samarinence, careia vestea ii va fi facut chiar placere, desi Iisus ii negase si Garizimului privilegiul de a fi loc exclusiv de inchinare. Si aceasta era o traditie care urma sa se schimbe si, pe care, de fapt, o va schimba chiar El, si chiar in momentul acela, cand zicea: "nici in muntele acesta al vostru.

  Si indata, continuandu-si vorbirea, a trecut la cele ce vor fi puse in locul celor vechi: "Dar va veni vremea, si a si venit (s.n. venise chiar in acel moment, cand o decidea Mantuitorul), cand adevaratii inchinatori se vor inchina Tatalui cu duhul si cu adevarul, caci Tatal astfel de inchinatori cauta". Si ca s-o incredinteze ca nu poate fi decat asa, i-a dat in continuare o definitie a lui Dumnezeu, una din cele mai posibile, dar care se potrivea de minune contextului convorbirii: "DUMNEZEU este DUH, si cei ce se inchina Lui, se cuvine sa se inchine cu duhul si cu adevarul".

  Ceea ce urmeaza ne descopera o samarineanca isteata si credincioasa. E drept ca amesteca credinta iudeilor cu cea a samarinenilor, dar asa era credinta lor. Ei se considerau si erau de fapt iudei numai ca, din pricina amestecului cu asiro-babilonienii, adoptasera cateva- obiceiuri care devenisera traditii proprii, deosebite de ale iudeilor.

  Femeia nu s-a multumit cu raspunsul lui Iisus, desi era clar ca era de acord cu El. Ii mai trebuia insa o verificare. Si nu s-a sfiit sa i-o ceara. Va fi zis: Ceea ce spui Tu e foarte interesant si m-as bucura sa vina acele vremuri de care vorbesti, si care sa ne scape si pe noi de blamul si blestemul iudeilor. Dar cum dovedesti ca va fi asa? Numai unul singur ar putea da marturie valabila despre acestea: Mesia!

  Ce multe lucruri stia femeia aceasta! Si avea o judecata dreapta. Avea un criteriu precis cu privire la schimbarile asteptate. Ceea ce spui Tu, va fi spus ea, are nevoie de o confirmare, si nu poate nimeni s-o dea, decat Acela pe care Il asteptam toti. "Stiu ca are sa vie Mesia, adica Hristos, si cand va veni Acela, ne va spune toate".

  Avea dreptate. Lui lisus ii va fi placut replica si i-a admis obiectia. Numai Mesia avea aceasta autoritate, de a pune credinta si practicarea ei pe alte baze. Asa se stia dintotdeauna. De aceea si era asteptat cu atata infrigurare. Si atunci Mantuitorul i-a oferit cel din urma argument, exact in sensul asteptarilor ei: "Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine".

  Trebuie sa ne imaginam ca femeia va fi fost surprinsa de o asemenea declaratie, dupa ce o uimise si faptul ca strainul ii cunostea trecutul, si fusese apoi supusa, intr-un crescendo intensiv, unei convorbiri neobisnuite. Incheierea era de-a dreptul uluitoare!

  N-a mai putut face altceva, decat sa fuga in sat si sa-i anunte pe locuitorii satului despre cele intamplate. Sfantul Evanghelist Ioan povesteste simplu, in cateva cuvinte: "Femeia s-a dus in cetate si le-a zis oamenilor: Veniti de vedeti un om care mi-a spus toate cate am facut". Ca sa ne arate cat era de emotionata, Sfantul Ioan noteaza un amanunt, pe langa acela ca cel mai mult a impresionat-o faptul "ca ii spusese ei toate cate a facut", anume ca "si-a lasat vasul de apa acolo". Uitase pentru ce venise. N-o mai interesa. Altceva o interesa acum.

  Trebuie sa ne-o imaginam alergand si vorbind, strigand in dreapta si in stanga si chemandu-i pe toti sa mearga sa vada ceea ce a vazut ea: "Veniti de vedeti!" Dar a mai adaugat ceva. Parca nu cu toata convingerea, ci cu oarecare teama, ca sa nu fie luata drept o exaltata, si sa n-o asculte nimeni. Zicea: "Nu cumva e Acesta Hristosul?"

  A procedat bine. Spusele ei i-au impresionat pe sateni, pentru ca si-au parasit casele si au venit la fantana sa-L vada pe omul cel minunat. Sfantul Evanghelist Ioan povesteste ca, dupa cea au stat de vorba cu El, L-au invitat sa mearga cu dansii in Sihar si ca Mantuitorul a ramas cu ei doua zile. Si sa nu uitam: era impotriva traditiei iudaice, care interzicea lucrul acesta cu strasnicie. Venise insa Cel care avea dreptul sa dispuna o indreptare! (intreg episodul, la Ioan 4, 5-42).

  Mantuitorul a facut cu Samarineanca, am putea spune, o prima catehizare crestina. A invatat-o despre Dumnezeu. Dupa ce i-a spus ca se cade sa ne inchinam lui Dumnezeu in duh si in adevar, i-a precizat: "pentru ca duh este Dumnezeu". Deci nu este material, cu chip si dimensiuni omenesti, cu trebuinta de a manca si a bea. Era un fel de a-i spune ca venise momentul cand, ceea ce fusese dat celor vechi sa stie, potrivit mentalitatii lor, si care dusese la cultul exprimat prin jertfe materiale, acum trebuia depasit. Trebuia trecut la o treapta superioara de intelegere a lui Dumnezeu, si a inchinarii ce I se cuvine: in duh si in adevar, nu prin forme si jertfe care ar fi fost inchinare prin acelea.

  Important devenea acum, exact ceea ce era inainte secundar si total neglijat, adica inima, starea sufleteasca, dreptatea si adevarul, care intovaraseau ritualurile, rugaciunea si jertfa. O adevarata revolutie spirituala. Nu e de mirare ca cei obisnuiti cu cele vechi, nu le-au putut cu nici un chip primi pe cele noi. N-au putut intelege aceasta radicala schimbare a unor mentalitati si traditii vechi de secole. De altfel, tocmai incercarea de schimbare a acestora, L-a costat pe Iisus viata. Cu nimic nu e lupta mai grea decat cu traditiile, intrate in constiinta poporului, chiar si cand acestea ajung sa fie absurde si sa-si piarda sensurile originare. Numai prin jertfe, vechiul poate fi biruit de nou, irationalul de rational.

  I-a mai spus Samarinencei ca Dumnezeu e pretutindeni, nu numai la Ierusalim sau pe muntele Garizimului si, fiind pretutindeni, vede si stie tot. I-a mai spus ca Dumnezeu, fiind duh, este nemuritor. A invatat-o apoi cum trebuie sa fie legaturile dintre oameni si Dumnezeu, si i-a spus ca acestea trebuie sa fie prin rugaciune, iar rugaciunea trebuie sa fie in duh si in adevar. Va fi inteles Samarineanca acest "in duh si in adevar?"

  Se poate sa fi inteles, chiar daca, intreaba, i-ar fi fost greu sa explice cum vine asta. Sintagma e atat de profunda, si de o concentrare ca de stea redusa la dimensiunile unei mingi, dar cu greutatea stelei. Si noi o intelegem, dar cred ca putini am putea s-o spunem prin cuvinte mai adecvate, printr-o parafraza care sa nu-i tradeze esenta. E si aceasta o dovada ca sintagma nu putea fi inventata nici de Samarineanca, nici de naratorul evanghelist. Ei ar fi explicat-o. Auzind-o insa de la Iisus, au redat-o asa cum au auzit-o, fara s-o mai dezvolte, fara sa incerce s-o explice. Sfantul Ioan se opreste brusc, dupa ce o insemneaza (Ioan, 4, 24).

  Ceea ce nu inseamna ca nu se poate totusi explica si ca nu stim despre ce este vorba. Remarca noastra este numai cu privire la capacitatea autorului ei de a concentra in doua cuvinte ceea ce necesita o carte pentru a fi explicat.

  Despre aceasta ne-am putea convinge usor, daca am sta de vorba doi cate doi, sau mai multi laolalta, si ne-am pune intrebarea: "Ce inseamna inchinare in duh si in adevar?" Cred ca n-ar fi prea usor sa raspundem dintr-o data, desi in gandul nostru ni se pare ca toti stim despre ce e vorba. Cand ajungem insa sa trebuiasca sa ne exprimam in cuvinte, e ceva mai greu.

  Si nu m-am oprit la aceasta intamplator. Am constatat din nenumarate discutii ca pot iesi de aici foarte multe confuzii. Asupra catorva din aceste confuzii as vrea sa meditam impreuna. Unii zic: Trebuie sa te inchini lui Dumnezeu in duh adica fara nici o forma, fara sarbatori, fara post, fara ritual, fara preoti, fara vesminte de slujba, fara sa-ti faci cruce, de pilda, fara sa ingenunchezi, fara sa te duci la biserica. Altii zic: inchinare in duh inseamna inchinare din inima buna, inchinare din gand curat, inchinare din credinta dreapta, cu iertarea celor ce ne-au gresit, cu pocainta inimii, cu hotararea de a face bine dupa masura posibilitatilor, cu iubire fata de toata lumea, pana si fata de vrajmasi, cu rugaciune pentru altii.

  Care din cele doua interpretari mentionate mai inainte talcuieste asa cum trebuie cuvantul Mantuitorului? In aparenta si una, si alta. In fapt, cei care opteaza pentru prima talcuire se ratacesc, pentru ca iau textele Sfintei Scripturi izolate, si scapa din vedere unele aspecte care se lamuresc prin alte locuri din Sfanta Scriptura si din invatatura Mantuitorului.

  Mantuitorul si apostolii au mers la templu (Marcu 11, 15, 17; Ioan 7, 14, 28; Matei 21, 13; Luca 19, 41; Marcu 13, 1; E Ap. 5, 42; Ioan 2, 16); Mantuitorul a recunoscut autoritatea mai marilor sinagogii, a invatat in templu si in sinagogi, si a recomandat celor pe care ii vindeca sa se arate preotilor (Marcu 5, 38; Luca 17, 14; Luca 4, 15; Matei 8, 4; Luca 5, 14; Marcu 1, 44), a recomandat postul (Marcu 9, 29; Luca 5, 35; Matei 17, 21), a participat la sarbatori (Ioan 7, 10; Luca 22, 8), cand a luat cuvantul in sinagoga din Nazaret, si-a pus fara indoiaja tefilinul pe umeri, adica vesmantul ritual (Luca 4, 16 s.u.), cand vindeca bolnavii folosea gesturi rituale, precum punerea mainilor (Luca 4, 40), se ruga in templu, in sinagogi si in locuri speciale (Marcu 1, 35; Luca 4, 42; 5, 16; Matei 14, 23), a folosit painea si vinul ca materii rituale (Luca 22, 19-20), a ingenuncheat la rugaciune (Luca 22, 41), iar Apocalipsa vorbeste de tamaie si de rugaciunea sfintilor (Apoc. 5, 8).

  Oare cand unii refuza semnul crucii, nu stiu ca Sfantul Pavel i-a osandit pe "vrajmasii crucii lui Hristos?" (Fii. 3, 18). Numai talcuitorii care doresc sa-si mentina bisericutele lor, iesite din comuniunea cu Biserica cea "una, sfanta si soborniceasca", deci manati de interese personale si nascute din pacat, rastalmacesc toate aceste lucruri ca sa loveasca in Biserica lui Hristos, sub pretextul ca ofera una mai buna. Pana la urma, pe cele mai multe dintre lucrarile pe care le neaga Bisericii Ortodoxe, le reintroduc si la ei sub alte forme, contrazicandu-si propriile invataturi, si inseland pe naivi de dragul de a se arata pe ei intelepti si priceputi la dispute. Ei ocolesc desigur spusele Sfantului Pavel care indeamna: "De acestea sa le aduci aminte oamenilor, si sa-i indemni inaintea Domnului sa nu intre in dispute, caci nu-s de nici un folos si numai smintesc pe ascultatori" (Iisus Tim. 2, 14-22).

  Unii ca acestia, "au numai chipul cucerniciei, iar puterea ei o tagaduiesc. De acestia fereste-te" (Iisus Tim. 3, 5). Nu recunosc preotii, dar isi fac pastori; nu recunosc bisericile, dar isi fac "case de rugaciuni", exact cum sunt si bisericile; nu recunosc vesmintele, dar au inventat altele; nu recunosc slujbele traditionale, dar au compus altele cu un ritual similar. Cu acestea intr-adevar pot insela numai pe cei slabi de minte si dovedesc ca nu duhul adevarului ii indrumeaza ci duhul celalalt, al mandriei, al slavei desarte, si al dorintei de stapanire. Unora ca acestora li se potriveste cuvantul: "Se apropie de Mine cu buzele lor, si ma cinstesc cu limba, iar inima lor este departe de Mine" (Matei 15, 8). Cei mai multi sunt cuprinsi doar de viclenie, iar cei care au ravna cu adevarat, "nu au pricepere" (Rom. 10, 2).
Talcul adevarat al cuvintelor "inchinare in duh si in adevar" consta in aceea ca toate formele exterioare capata valoare, numai cand sunt umplute cu inima buna, iubire, generozitate, jertfa pentru altul, schimbare interioara, dorinta de transformare in bine, renuntarea la judecarea aproapelui, renuntarea la disputele desarte, smerenie, ramanere in Biserica lui Hristos cea zidita pe temelia apostolilor si continuata pana azi prin succesiune apostolica, in Biserica noastra ortodoxa. In Vechiul Testament fariseii erau cei care strigau in pietele publice "ca ei sunt altfel". Asa fac astazi si sectantii nostri. Parca ar fi rupti din pilda Vamesului si a Fariseului!

Ei inventeaza alte forme numai spre a se deosebi, punand accentul tocmai pe formele inventate de ei, in loc sa-l puna pe duh si adevar. Noi avem formele noastre traditionale, nu.de noi inventate, care vin de la Mantuitorul si de la Apostoli, si au trecut ca atare prin 2000 de ani de experienta. Noi credem ca "a fi in duh Si adevar", se poate numai in aceste forme traditionale, biblice, atestate si garantate de experienta bimilenara a Bisericii ortodoxe. Evident, aceste forme nu lucreaza si nu mantuiesc prin ele insele, dar nici fara ele nu ne putem mantui, pentru ca prin ele ne exprimam credinta si inchinarea in duh si adevar.

  "Noul Asezamant nu este al buchei, ci al duhului, pentru ca buchea ucide, iar duhul da viata" (Iisus Cor. 3, 6). Prin "buche" se intelege forma goala, folosita fara sensul ei duhovnicesc, pentru ea insasi, ca si cum mantuirea s-ar obtine numai prin forma. Ceea ce e.ciudat, e ca razvratitii impotriva formelor traditionale ale Bisericii Ortodoxe nu renunta la forme, ci inventeaza altele, numai de dragul de a fi altfel. In cazuri de viata izolata, departe de lume si de Biserica organizata, dar numai acolo, inchinarea in duh si adevar poate capata forme speciale. Iata o parabola care ilustreaza aceasta idee:

  Trei tineri scapati dintr-un naufragiu au reusit sa ajunga intr-o insula nelocuita. Vaporul s-a scufundat si ei si-au organizat viata cum au putut, avand acolo cele de trebuinta. Nu stiau nici o rugaciune. Stiau doar ca Dumnezeu este Treime, asa ca au imaginat o rugaciune simpla: "Trei voi, trei noi, miluiti-ne pe noi".

  Toata viata, pana au ajuns ca la 90 de ani, au rostit aceasta rugaciune. La o vreme, a ajuns acolo un vapor, din intamplare caci calea era greu navigabila, si pe ci era si un episcop. Vazand semne ca insula ar fi locuita, in ciuda indicatiilor hartilor ca ar fi pustie, au coborat toti de pe vapor si i-au gasit acolo pe cei trei, ninsi de ani si de asteptare.

  Episcopul i-a intrebat ce rugaciuni stiu, si ei i-au raspuns: Stim o rugaciune simpla, compusa de noi, fiindca atunci cand vaporul nostru a naufragiat, nu prea eram dintre cei cu educatie religioasa. Si si-au descoperit textul rugaciunii. Episcopul le-a spus ca nu e de ajuns si ca sunt in primejdie sa-si piarda mantuirea. I-a povatuit sa invete macar rugaciunea domneasca, Tatal nostru. I-a invatat rugaciunea Tatal nostru, iar conducatorul vaporului i-a invitat sa se intoarca inapoi in tarile lor. N-au vrut. Erau prea batrani si se obisnuisera acolo pe insula.

  Intr-o zi vaporul a plecat. Dar n-a apucat sa se departeze mai mult de o zi de mal, ca la un moment dat cei de pe vapor i-au vazut cu stupefactie pe cei trei batrani venind spre vapor si umbland pe apa ca pe uscat. Comandantul a oprit vaporul si episcopul i-a intrebat: "Ce-i cu voi? V-ati razgandit? Vreti sa va intoarceti inapoi in tarile voastre?" "Nu, a raspuns unul dintre ei, dar am uitat jumatate din rugaciunea ce ne-ai invatat, si ne temem sa nu ne pierdem mantuirea, asa cum ai spus Prea Sfintia Ta. Pana la jumatate merge, dar mai incolo numai merge".

  Episcopul si-a dat seama atunci ca oamenii nu mai aveau nevoie de nici o alta rugaciune, in afara de aceea pe care o stiau ei. Aceea era rugaciunea in duh si in adevar, pentru ca era adresata lui Dumnezeu din suflete curate, cu toata credinta, cu toata forta sufletului lor. Numai asa se putea explica darul ce-l capatasera, de a merge pe apa ca pe uscat. Si atunci le-a spus: "Duceti-va inapoi si ziceti-va mai departe rugaciunea voastra, si mantuiti-va in Domnul, si rugati-va si pentru noi! "

  Parabola vorbeste de la sine. Acestia se aflau in inchinare in duh si in adevar. Erau bineinteles in imprejurari speciale. Noi traim in mijlocul lumii si, asa cum avem nevoie de scoli pentru a invata, de spitale pentru a ne lecui, de imbracaminte si de fabrici de imbracaminte, de lumina si de uzini electrice, de carti si de tipografii, si inaintea lor de autori, tot asa avem nevoie si de conditii pentru a ne exprima legaturile cu Dumnezeu si comuniunea dintre noi, in sensul invataturilor lasate de Mantuitorul. Si cei trei se exprimau in felul lor, comunitar. Devenisera trei ca unul si capatasera acelasi dar. In acest sens cei trei sunt un bun exemplu si pentru noi, si parabola nu e numai pentru pustnici!

  Rugaciunea in duh si in adevar se aseamana cu rugaciunea vamesului: "Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosul", aceea care, atunci cand I se adreseaza lui Dumnezeu, nu judeca pe vecin, nu se compara, nu se indreptateste. Aceea prin care cel ce se roaga isi vede barna din ochiul sau, si nu paiul din ochiul vecinului. Este rugaciunea celui care, inainte de a merge la biserica, cum spune Mantuitorul, merge intai de se impaca cu cel caruia i-a gresit sau cu cel cu care este in suparare. Rugaciunea in duh si in adevar este rugaciunea celui care spune drept lui Dumnezeu, atunci cand sta de vorba cu El, de pilda cand zice: "Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri". Iarta in clipa aceea pe toti cei care i-au gresit si nu tine minte raul.

  Aceasta este rugaciunea in duh si adevar: rugaciunea celui care nu incearca sa se insele nici pe sine, nici pe Dumnezeu. Si acestea nu le poate sti nimeni, decat duhul omului si duhul lui Dumnezeu! De aceea este in duh si in adevar. Aceasta rugaciune a invatat-o Mantuitorul pe Samarineanca din Evanghelia de azi. Si iata, in virtutea faptului ca a stat de vorba cu Mantuitorul, a capatat gratia de a fi pomenita pana in zilele noastre. Si amintirea ei se va perpetua in vecii vecilor.

  Traditia crestina ne spune ca aceasta femeie s-a pocait, ca a fost una din ucenitele Domnului si ca a propovaduit invatatura Sa pana la moarte. Nu este cu totul imposibil, de vreme ce si-a inceput propovaduirea chiar in momentul in care a plecat de la fantana, si ducandu-se in satul ei a spus: Am vazut pe Cineva care ar putea sa fie Mesia!

  Iata, asadar, pentru care motive Samarineanca a intrat in istorie. Ea a ramas martora peste veacuri a unei importante invataturi, transmise fara indoiala si prin ea. invatatura nu i s-a adresat numai ei. Ea a fost pretextul. invatatura ni se adreseaza noua tuturor, si lucrul cel mai important pe care trebuie sa-l tinem minte, este tocmai aceasta invitatie a Mantuitorului de a I ne inchina in duh si in adevar. Nu e greu sa ne dam seama ca, daca suntem in legatura cu Dumnezeu in duh si in adevar, in sinceritate, in smerenie, in modestie, in generozitate, in bunatate, toate acestea lucreaza asupra sufletului nostru, dar se rasfrang si in viata aproapelui nostru, in viata societatii, in viata lumii in care traim. Fiindca, in fond, Dumnezeu aceasta vrea, ca rugandu-ne Lui in duh si in adevar, sa cream o lume care sa fie a Duhului si a adevarului.

Arhidiacon Ioan Ica Jr.

IPS Antonie Plamadeala
sursa:crestinortodox.ro